duminică, 2 martie 2014

Spoială


Îl vedeai cum pipăie pereții căptușiți cu rocă albastră, cum îi atinge cu palma sa murdară, de la varul șmirgheluit ce plutise-n încăperea vizată de multă vreme, încă de când a stat în fața blocului și-a privit spre etajul la care urma să pregătească pasta ce-l va ajuta să astupe rosturile dintre plăci, dar și crăpăturile subțiri și nevinovate ce aveau să se ivească la-mbinarea feliilor de rigips cu model abstract de peisaje bidimensionale proprii muncitorilor în construcții, și cum se gândea că o să pătrundă în apartamentul femeii care-l plătise în avans, pentru că-l cunoscuse, înainte de-a muri, pe tac-su, și, nainte de-a se mărita, pe mă-sa, care ar fi fost mândră de fiul ei remunerat la negru, cu părul lui creț, înăsprit de praful și de pulberea de calciu, ca o ceață prin care-și trecea câte-o mână, ca să pară că s-ar implica în atmosfera de îmbălsămare a pereților ce-i vor luci în față, se gândea, și se va zări, neclar și plinuț, reflexia lor de după-amiază, timp de clipe neștirbite și autentic simțite pe propria piele, cum o să-l prindă ca-ntr-un năvod aruncat la mică distanță și tras, cu toată puterea, spre cel (cea?) care l-a zvârlit pentru a-l aduce cât mai aproape, lipindu-l, dacă se putea, de murii cleioși ai camerei pe care era obligat s-o renoveze, fără protecție manuală, cu mănușile cauciucate înfipte în buzunarul de la spate, atârnând ca o coadă blegită de măgar, cu două tricouri, lăsând impresia că transpiră în aerul dens și colburos că-l puteai amesteca cu creionul de tâmplărie pe care-l foloseau mulți lucrători, deși nu erau tâmplari, ci simpli și onești traficanți de faianță și gresie, alteori și de scule folosite ca să-și facă treaba, achiziționate pe sub mână sau găsite pe podelele altor locuri de muncă, ascunse sub câte-un sac golit de ciment,
Și cum nu se cădea să refuze o așa de bună ofertă, ce la-nceput le dădea bătăi grăbite de inimă și dureri scurte de stomac, le-au luat, nemaistând pe gânduri, ca și când ar fi răpit un copil de bani gata pe care l-ar fi pus imediat să producă, și nu ar mai fi așteptat banii de răscumpărare,
Și cum se așeza cu obrazul lângă foița de tavan fals ce avea să fie montat, piesă cu piesă, deasupra corpului său de agent de iluzii, cum o măsura din privirile-i uscate de-o nerăbdare animalică, cuprinzând-o cu brațele sale păroase și albite, cum o ridica, ținând-o bine, o mai ridică puțin, cât să-i treacă de umeri și să nu-i scape din aria sa vizuală, înc-un pic, ca s-o înalțe spre nasul la care nici că-i va ajunge cineva, după ce-o să le-mbine pe toate, oricât s-ar strădui să descopere oarecări analogii dintre o mână blindată cu o bormașină ce turuie și perforează un perete, a cărui replică, la persistența omului, e o tuse seacă de resturi cărămizii cu dâre de vechi tencuieli nereușite și câteva firicele de ulei, folosit la îndepărtarea umezelii murale, care și-a ținut promisiunea până-n momentul în care s-a desfășurat, trepidant, între un burghiu ș-un perete,
obiecte ce nu țineau de existența lui, ci de persoanele care le construiseră, câștigând ceva bani din vânzarea lor, și-o mână, îmbărbătată de-un ideal, ce mângâie un chip blând de femeie, care nu se lasă cu una, cu două sedusă și răpusă de amorul unui pierde-vară, fie el cu experiență evidentă în ceea ce face sau ar fi vrut să facă, se gândea, stând înaintea monolitului cu zece etaje separate de nouă bucăți lungi de beton împletit cu fier, reci ca stropii unei ploi de iarnă, cugetând la cum își va procura bucuria esențială pe care mulți dintre cei ce nu erau ca el o găseau la tot pasul, când tastau un număr de telefon și discutau în vederea unei eventuale întâlniri la cină, dintr-un viitor ce reușea să-l dezamăgească încă din prezent.
Scoase limba oțelită din carnea solidă a zidului, lăsă să i se apropie mâna de coapsa dreaptă, și oftă cu ecou – plin de praf și de nenoroc.


joi, 27 februarie 2014

(1) [Adesea mă gândesc la moarte...]


...ca la un bazin gonflabil umplut cu apă în care

vară de vară se joacă-n vecini copiii unor neîmpliniți

 

Cineva se apropie pe tăcute și înțeapă plasticul

semitransparent. Apa se scurge pe iarbă ei rămân uimiți

în picioare. Se supără se îmbracă și pleacă

 

Îi voi revedea la vară îmi zic în gând

Ea intervine și îmi țipă-n urechi Niciodată!

 

An de an vor veni alte fețe. Eu voi fi tot mai aproape  

încercând să nu tulbur apele

 

În jurul meu cuiele ruginite prinse în șipci de lemn

formează o potecă fermecată. Știu de pe-acum ce-o să

urmeze

Mai bine mergeam pe cărbuni încinși

 

N-am chinuit animale când am fost mic. Visam doar la

cum o să fie când voi fi mare...

și cât de fericite-ar fi dacă o să le salvez


marți, 25 februarie 2014

(3) [Din balconul meu de cleştar…]


...privesc lumea în față. Și nu mă simt așa cum mi-aș dori

din sufletul meu străbătut de litri de sânge

să mă simt

 

Pastila nu și-a făcut efectul. Eu nu cunosc cauza

Știu că afară e nesănătos de cald pentru această perioadă din

an și că păsările din cartier încep să cânte pe la 4 și ceva

dimineața reușind să mă trezească în fiecare zi

Deschizându-mi ochii. Căscând

 

Spălându-mă pe față. Ele îmi lasă impresia că nu pot să

răgușească ca noi toți ceilalți. Dau semne de leșin

Așa că-mi beau ceaiul rămas de cu seară

mă așez în pat deschid o carte de Nobel

și ațipesc în încercarea de a nu-l jigni pe autor

 

Visez că se va face dreptate. Onoarea va fi recâștigată

Un drog mai puternic decât muzica clasică și literatura

nu există

Omul va putea în sfârșit să se diferențieze de animale

 

Boxele stereo ale unei mașini ce se apropie pintre blocuri...

Sunt înțepat de furca lu’ ăl negru și mă pomenesc

că tre să spun replica într-un episod din teatrul radiofonic

serial 

Cu ceașca de cafea pe masă (ca majoritatea poeților)

cu căștile pe urechi ascultând și expediind dedicații în eter

pentru un serviciu făcut întregii națiuni de melomani

Pleoapele mi se desfac ușor ca lamele unei persiene și

realizez ce se-ntâmplă

Deschid ușa de la balcon și pășesc pe pardoseala rece

O surprind pe șoferiță când trântește grăbită portiera

Este ea

 

Nu mai are nevoie de prezentări. E în fața scării

Își introduce cartela cu cifru de bare în despicătura

interfonului și o ia la fugă. Sper că nu-i ceva grav

Doar n-o fi și ea bolnavă!?

În timp ce urcă câte două trepte deodată îi transmit

telepatic că aș vrea să ne cunoaștem cât mai repede

și-i dedic de undeva din plexul meu solar melodia

Atâta timp cât ești cu mine...


joi, 20 februarie 2014

Pentru bani


Salteaua era neîncrezător de rece pentr-o dimineață de vară, ferestre deschise ca să nu transpire, corpul hidratat cu fructe zemoase și ceaiuri, stomacul care-l durea, întins pe spate, fața-n tavanul prăfuit la colțuri, de pe burtă i se scurge un lichid, face slalom pe piele sau se dă cu bobul, umezindu-i pântecul, gâdilându-l, cum avea să-și amintească peste câteva minute, tolănit pe aceeași parte, cearșaful cu iz de pădure, cartierul începea să se trezească, realizase că nu era singurul care ar fi vrut să tragă din țigară, camera plină de țânțarii ghiftuiți cu sângele unui lacto-vegetarian de ocazie, dup-o noapte de pomină, străzile irespirabile ale localității pe care o abandonează-n somn în favoarea altei iluzii nocturne, pariază toți banii pe norocul ce-ar fi putut să-i schimbe viața, clipe de roșu și negru, roșu și negru, ca-n ținta de darts agățată pe ușa de la intrare, iar încăperea îl proteja de colții veninoși ai tragediei tinereților pierdute prin baruri și cazinouri, la o vârstă fragedă, ca a lui, și totuși lipsit de reperele pe care să le privească și să scape când ar fi fost cazul să plece, neuitându-se-napoi, ca să nu regrete dac-ar fi ieșit numărul câștigător, ceva de încercat și-n alte nopți, alte străzi, precum și-n alte anturaje, dar în niciun caz aici și-n acest moment, pe sandvișul ăsta de cârpe și arcuri, ațintindu-și privirea spre fereastră, nu era sigur că luna și stelele au plecat să-i lumineze pe alți jucători cu portofele neastâmpărate.


vineri, 14 februarie 2014

Alcohol time


Timpul e asemenea spirtului filtrat
printr-o felie de pâine uscată
pusă capac peste-un-pahar   
Vine de la cine nu te-aştepţi să vină
şi se pierde repede prin straturile de flori
de pe un oarecare mormânt
Când va trebui să-ţi achiţi nota de plată
îţi vei da seama de tăria lui


Luni


Să fii la un metru distanţă de răfuiala mării
în înălţime
ca prins în ghearele unui corb ce poate
să-ţi dea drumul în apă
dar preferă să te plimbe aşa
o veşnicie
peste valurile negre – ciugulindu-ţi ochii
iar tu să te trezeşti din somn
când ceasul electronic îţi piu-piuie agonic
că-i dimineaţa primei zile din săptămână


luni, 10 februarie 2014

(2) [Din balconul meu de cleştar...]


...privesc lumea în față. Să-i spun să nu-i spun...

Așa că privesc lung și dezinhibat cum soarele

aprinde copacul printre-ale cărui crengi și crenguțe se

strecoară că să lumineze chipul încă adormit al unui

muncitor certat cu norma de lucru

 

E sâmbătă. Azi am lenevit mai mult ca ieri

răsfățându-mă în căldura plăpumii. Cu șosetele-n picioare

și jaluzelele trase am ascultat radioul cultural

transmisiune directă

și-am înmulțit secundele șederii mele pe balcon

 

Prin glasvandul închipuit al ramurilor desfrunzite

scântei lichide îmi pictau cinetic pijamaua cu dungi

Perdeaua dantelată de asemenea

Blocul întreg căpătase o culoare stranie

Din cenușiul înghețat al cartierului a răsărit speranța

 

Claxoanele mașinilor ce se înghesuie în parcările

fără marcaj au amuțit. Bătrânii au fost deja la piață

Tinerii fac schimburi de visuri matinale după o săptămână de

tras la fabrică. Cei mai fericiți dintre ei

Resturile (cred c-am scris bine) lucrează și astăzi

 

Vecina de vizavi nu și-a aerisit camera

N-o să dureze mult. În cele din urmă își va crăcăna

geamul termopan. Soarele se va răsfrânge din el în mine

Îi voi primi mesajul ca pe-o revelație

Pictori amândoi. Știm cu ce se mănâncă...

 

Păsările își înalță glasurile în aburul zăpezii ce se topește

Pisicile administratoarei torc molcom prin tomberoane și

sub băncile de taifas ale madamelor care acum

soții devotate

își sfârâie uleiul în tigăi cu teflon. Țin post pe tot parcursul

zilelor de muncă. Pentru tineri

În weekend au dezlegare de la popa Dorin

 

Ele nu bănuiesc că atunci când vor ajunge la porțile

Raiului vor fi trimise înapoi pentru că n-au avut slobozire

și la pește. Eu nici atât. N-am nevastă

Măcar cu o coadă de caras sub nas să mă laud

Dulceața ciprinidelor și-un codru de mămăligă

mujdeioasă. Miros din vecini. Iz de gospodine

 

Femei cuviincioase într-o veșnică fierbere și prăjeală  

La primăvară mă vor chema să le văruiesc bucătăriile