Încă de pe atunci îmi puteam da seama

În zilele de sâmbătă copil fiind alei de parc cutreieram

împreună cu tatăl meu întors din delegaţii

ascultându-i poveştile despre viaţă

când nu făcea altceva cum ar fi fost de exemplu

să cioplească la capete o ramură încovoiată de nuc

apoi să le unească cu o sfoară sintetică

sustrasă din sertarul lu’ mamaie şi să-mi făurească

un ditamai arcul cu care aş fi reuşit să-mi impresionez

prietenii de joacă când aş fi trimis cu putere săgeţi

mai sus de ultimul etaj al blocurilor „bară”

în preajma cărora ne jucam întâlnindu-ne cu toţii

în vacanţele de vară

deşi în general nu scăpam fără o fabulă bacăuană

din care nici el nu ştia dacă avea să se prindă ceva de mine

Cert este că de el se prinseseră în schimb doar alcoolul

şi microbul pescarilor

Putea să mă vadă în orice zi din săptămână

dacă nu era la muncă. Interdicţia expirase de ceva timp

dar pata neagră a divorţului îl ajungea din urmă

ca un baston peste gleznele firave ale oricărei biografii

Şi-ntr-una din serile de vară când soarele mai avea puţin

şi-şi închidea ochii începu să-mi vorbească despre

prima parte a copilăriei lui de vremea în care locuise

cu mamaia cu tataia şi cu unchiul Serioja în apropierea

acestui parc

braţul lui mare arborescent întinzându-se spre gaura

pătrată dintr-un gard viu ce mărginea o stradă circulată:

─ Chiar acolo scara B etajul trei

Pe vremea aceea parcul acesta era ca o pădure

De abia dacă vedeai la douăj’ de metri în faţă

Odată îmi zise l-am chemat pe unchiu-tu Serghei

şi-mpreună cu doi prieteni apropiaţi doi fraţi evrei

am luat la rând toate felinarele de pe aleea principală

mutându-şi braţul ca să-mi arate felinarele cu pălărie

ce străjuiau străduța pe care ne plimbam

şi le-am spart

A doua zi moşu’ a fost chemat la Miliţie ca să dea

o declaraţie şi să achite paguba

Două săptămâni n-a mai ieşit din casă

Şi râzând a continuat să-mi povestească că în perioada

aceea erau mulţi evrei în oraş. Cei mai mulţi se ocupau

cu pielăritul. Vindeau haine pantofi; de toate

Madam Bucur bunică-ta se-nţelegea bine cu ei... 

Eu pierdusem firul naraţiunii fiindcă timid din fire

rămăsesem uimit cu ochii în zare cum de îndrăznise

să facă o asemenea trăsnaie şi cum de primise doar două

săptămâni de pedeapsă. Mama mi-ar fi dat

paisprezece zile pentru fiecare bec spart. Iar eu n-aveam

prieteni evrei ai căror părinţi s-o ajute la despăgubire

O treime dintre prietenii mei de joacă erau ţigani...

Şi ce bine că aveam un arc în loc de praştie!

Clipind din ochi şi-ncetând să-mi imaginez

cum era să fii copil în anii ’50 l-am văzut pe tata

că-l salută pe prietenul său Mişu apărut pe nevăzute

şi că-l invită la o băută

Intru şi eu în discuţie. Mişu dă mâna cu mine

Palma lui ca de șmirghel

Îi privesc cum le alunecă ochii înspre tava cu halbe

de sticlă purtată la sân de ospătăriţa localului

Mâna tatălui meu descrie o orbită intermitentă

Mişu a ridicat cinci degete şi a țipat la biata fată

să aducă trei porţii. În scurt timp sosiră şi micii

După atâtea poveşti despre viaţă li se făcuse foame

În ráriştea de lumini a Terasei Parc cei doi îşi ciocnesc

halbele galbene şi sorb cu mustăţi de spumă din potirele

nesecate ale întâlnirilor de weekend

Îi las să-şi vorbească până li se usucă gura

iar ei își mai comandă un rând de băutură

Nu băusem nici jumătate din sucul portocaliu

de pe masă când ei deja trăsneau a bere

Încă de pe atunci îmi puteam da seama

că lucrurile nu se vor schimba niciodată

Ajutor de la Domnul

Rahela este o fată cumsecade, dintotdeauna a fost așa, echilibrată în ceea ce face, ca să nu-l supere pe Elohim – rod al voinței lui nestrămutate, ce nu i-a împiedicat pe părinții ei s-o zămislească și s-o educe în cel mai strict mod cu putință.

De când se știe a fost învățată ce e bine și ce e rău. Sentințele tatălui au avut în permanență putere de decizie în casa lor, iar dezobediența aducea necazuri (și-o aversă de reproșuri din partea mamei). Pruncii cunoșteau problema și se subordonau directivelor paterne. Cu atât mai abitir Rahela, ce nu intenționa să se abată de la „decalogul” sacerdotului casnic – întruchipare perisabilă a Domnului, cum avea să audă cu diverse prilejuri.

Iar la urechile ei au ajuns destule în răstimpul celor douăzeci și cinci de ani de viețuire după prescripțiile biblice, în care n-a chiulit în nicio duminică de la slujbele adunării neoprotestante din cartier, lăcaș ospitalier, în care ea și genitorii săi l-au găsit pe Mesia, chit că celebrările i se păreau anoste și trase de păr, îndeosebi atunci când cei desemnați să-i slujească Stăpânului Ceresc nu se încadrau în intervalul de două ore hărăzit fiecărui oficiu divin și se întindeau la predică și la cântare, făcând-o pe fată să se îndoiască de anumite chestii.

Dar Rahela trecea repede peste încercările necuratului și ținea pentru ea toate adversitățile stârnite prin asimilarea tiparelor vieții penticostale. Astfel că, în orice împrejurare delicată s-ar fi aflat (întru care nevrednicii ar fi avut dubii în legătură cu eficacitatea lui Dumnezeu), lucrurile stăteau altfel și, în consecință, nu ne-o închipuim pe această ființă candidă capabilă să ispitească pe cineva, afară de cazul că era prea extenuată ca să sesizeze nuanțele manifestărilor sale, sau fi’ndc-așa fusese voia Demiurgului, și așa o să fie până ce-o să-și dea (căruntă, înconjurată de nepoței) creștinescul sfârșit.

De ceva vreme, se angajase la o fabrică de prelucrare a cauciucului și a maselor plastice, și era mândră de această realizare. Un unchi de-al ei o ajutase să fie acceptată pe un post intermediar de Operator Producție, într-o echipă de proaspeți absolvenți ai facultății de Inginerie Mecanică, urmând ca nu peste mult timp (dacă evenimentele își urmau cursul firesc) să obțină funcția de Specialist pe teme de logistică. Faptul nu putuse decât s-o bucure și să vadă, în această îndeletnicire (de început de carieră) un element imperativ, întrucât orice om vrea să se pricopsească. Trebuia să pornească de undeva, cugeta ea, dar sub nicio formă nu i-ar fi convenit să i se ofere cadoul ce nu i se cuvenea. Ar fi fost un furt și n-ar fi consimțit la un asemenea păcat.

Toată viața se ferise de nedreptățile (oricât de mici) pricinuite aproapelui, sârguindu-se să le smulgă din rădăcină, și n-avea de gând să le lase să crească tocmai acum. Auzise, povățuită fiind de pastorii bisericii lui Isus, c-o să fie fermecată de balsamul lor drăcesc și, p-ormă, o să le adulmece cu patimă și-o să le culeagă; locuința construită pe piloni de nisip se va surpa la cea mai neînsemnată ploaie și la cea mai ușoară adiere de vânt etc.

Așadar, cu inima-n dinți și cu crucea-n stomac, Rahela se urni la serviciu, obișnuindu-se cu sculatul de dimineață și cu transportul în comun, și lăsă de înțeles (în primele zile) că e-n stare să facă (până la pensie) toate operațiile de selectare și de fasonare a materialelor ce le erau livrate pentru a fi asamblate cât mai rapid posibil, conform planului de muncă. Repartizată la secția de interioare auto, era chibzuită în alegerea componentelor esențiale subansamblurilor de bord, reușind să-și controleze gesturile, oarecum reflexe, ca să fie sigură că piesele sunt așezate corespunzător fișelor tehnice. Rând pe rând, se acomodă cu cei din grupul ei și, fără să le divulge sprijinul pe care-l primise la recrutare (căci nu se cădea), încercă să se integreze în formația zeloșilor.

Doar că socoteala din cap nu se potrivește mereu cu cea din realitate, și încet-încet își pierdu din concentrarea și entuziasmul primelor zile, iar la finalul călătoriei (de patru luni) prin caznele sortatorilor, când zorii unei alternative mai convenabile și mai bănoase se mijiră, protagonistei noastre i se acrise de întreprinderile industriale și voise să renunțe la tot și toate, devenind agitată, neîndemânatică, iar uneori chiar răutăcioasă.

Fata era evident depășită de situațiile noi ce surveneau săptămânal, ipostaze la care nu se adapta cu una, cu două, având nevoie de o afluență considerabilă de energie psihică pentru a fi aptă să le surmonteze, tărie pe care n-o găsea (indiferent cât de riguros ar fi căutat) nici în jumătățile de oră ale pauzelor de masă și nici în sferturile de oră ale rugăciunilor în care se adâncea ca să afle un răspuns la dilemele care o apăsau. Năvodul minții ei era aruncat departe, în largul nemărginit al oceanului de relații pe care le-nchegase cu prietenii (fiindcă se străduia să n-aibă dușmani), însă de fiecare dată după ce fusese tras la mal, el rămânea gol, băltind de apa oribilă a deznădejdii în care se scufundase cu mulți ani în urmă, la cererea părinților, când îl primise pe Domnul în suflet, și-n care urma să se înece, supravegheată indiscret de scrutările altruiste ale „fraților” de la serviciu – oameni care nu doreau decât ca ea să-și vadă de treabă și să tacă.

Pentru că... (uitasem să vă zic), fiind sub efectul egolatriei induse pe căi extrem de cunoscute (dacă sunteți interesați de procedeele manipulării gloatelor) de către păstorii omniscienți, Rahela s-a înverșunat să împartă în dreapta și-n stânga opinii despre „disciplina colectivă”, făcând remarci usturătoare la adresa câtorva stivuitoriști, incident ce i-a făcut pe aceștia s-o ignore și s-o lase pradă decepțiilor apărute (aidoma unor tâlhari) în familia de la fabrică – cum îi plăcea ei să se exprime. Curând, tot mai mulți colegi au observat transformarea: vorbele ei (bulgări de foc rostogoliți sub acțiunea legilor fizicii) ajungând să influențeze întreaga echipă în adoptarea unei rezoluții.

E drept că, văzându-se rămasă-n urmă, cu șanse minime de a reduce decalajul, n-a știut să facă altceva decât să se roage. Numai c-a făcut-o în maniera în care a fost instruită, dând din gură ca proasta, și, în loc să-și vadă de lungul nasului și de scurtimea tălpilor, a reînceput să de-a ordine, exact ca un căpitan de feribot, cerându-le celor care n-o văzuseră încă în atotputernicia ei inepuizabilă să ia aminte la ceea ce avea să le comunice, ca și când nu era de-ajuns că se certa cu cei care știau mai multe decât ea, ci ar fi vrut (dacă i s-ar fi înmânat) și o tichie de mărgăritar, pe care s-o poarte țanțoș în văzul lumii.

Era clar că, înainte de a-și începe activitatea în cadrul departamentului de logistică, nu se împăcase cu ideea c-o să rămână în memoria team-ului de producție ca o nulitate (lipsită se soluții imediate...), și trebuia să compenseze cumva. Doar că această reparație (în care a pus, una peste alta, reflecții și sugestii ce nu-și aveau rostul) a costat-o scump – auzisem ieri (la o beută), de la cel care săvârșise următoarele:

Deoarece melițá încontinuu, iar prin ateliere se zvoniseră unele chestiuni cu privire la sora Rahela, într-una din ultimele ei zile în calitate de colegă de breaslă cu cei care se șterg pe mâini direct de salopetă, un băgător de seamă, trimis în probă la secția de interioare, a urmărit-o până la toaletă și, în momentul în care a deschis ușa de la compartimentul pentru femei, a prins-o de braț, a tras-o spre el, a împins-o spre peretele opus și, lipindu-se de ea, c-o mână ridicându-i fusta peste fese, i-a șoptit la ureche, ca un sfat de bun-rămas, că-i dispus să meargă mai departe, în caz că și ea ar fi de acord. După care i-a dat drumul.

N-a mai venit la serviciu, motivându-și absența cu un concediu medical ce i s-a prelungit până-n ultima zi. A mimat o răceală la spate, deși era august, reușind să nu mai dea ochii cu familia ei. Nu a povestit nimănui cele întâmplate, dar avea certitudinea lăuntrică (întărită de orele de rugăciune intensă la care s-a dedat în dormitorul ei) că toți știau ce s-a petrecut pe culoarul dinspre toalete și că singurul mod în care ar fi izbutit să treacă biruitoare peste puzderia de clevetiri, era să nu-și coboare mâinile în vremea rugăciunii, silindu-se, cu ajutorul proniei celeste, în ceea ce era de făcut pentru a depăși impasul spiritual în care se afla.

Un om care stă pe loc e un om învins, iar la prășit nu te uiți în urmă, și-a spus, în timp ce plângea, într-o noapte. Îi cerea lui Doamne-Doamne s-o ierte pentru că-l sedusese pe tânărul agresor prin jupa ei cochetă, pe care a și donat-o unui centru de refugiați, laolaltă c-o serie de obiecte vestimentare. Lacrimile fierbinți, de pe obrajii ei reci, i-au furnizat snaga indispensabilă propășirii, întrucât erau unul din darurile pe care Ziditorul le dă celor care I se roagă – semn că-i are în vizor și că le agreează pocăința.

Acum (un pic mahmur), când mai am olecuțică și termin de scris, mi-e greu să mi-o imaginez pe această fiică a Noului Israel stând pe-un scaun rotativ din piele ecologică, completând acte și tabele în incinta birourilor aflate în subordinea administratorului financiar al firmei, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E drept că tipul care o băgase în jʼ de mii de sperieți era de altă părere și că javra a primit ce meritase devenise un laitmotiv dialogal în beția cruntă și confesivă întru care ne-am imersat toată noaptea (un cârd de foci naufragiate pe-un aisberg, într-o mare de țuică), însă asta nu schimbă profesiunea mea de credință. Mai ales că boroboața sa, intimidant-provocatoare, i-a adus un peșcheș nesperat, date fiind faptele:

Auzind despre cele consumate și simțindu-se nedreptățită, o fufă de la o altă secție îl abordă imediat pe inculpat și-i propuse un târg pe care nu putu să-l refuze, ceea ce-l făcea să devieze de la demersul său inițial, iar asta cu atât mai puțin pentru el și cu atât mai mult pentru mine. Fiindcă ceva a fost omis din poveste și, oricât m-aș da de ceasul morții, nu-mi va fi lesne să descopăr. Îl las pe viitorul ginerică în repurtările fără perdea ale triumfului în materie de porumbițe și coniace, închinându-i un pahar de Cuba Libre, și conchid cu un îndemn la moderație, având grijă să nu-mi pătez foaia.

 

Presupunând că s-ar fi ținut de cuvânt, oare nu alta ar fi fost fata cu care urmează să se căsătorească peste câteva zile? Nu alta ar fi fost povestea?

Dar așa-i când te-apuci de-o treabă, și nu ești sigur c-o poți isprăvi.

[Nici nu ştiu de când...]

Nici nu știu de când nu am mai împărțit patul

cu o femeie în această junglă urbană

numită București

Ultima dată a fost prin anii ’90 și locuiam cu mama

într-o casă a unor rude prin alianță. Era toamnă

Casă răcoroasă tavane înalte un coridor în formă de L

și-o curte cimentată

Îmi amintesc că stăteam cu pătura trasă până peste gură

și așteptam ca aerul cald din burduful de coton

în care mă afundam să mă adoarmă cât mai repede

până ce n-o să-nceapă să-mi spună să nu mă mai foiesc

De când o știu adoarme greu. Unul dintre lucrurile

pe care le-am moștenit de la ea  

Acum când scriu aceste rânduri chinuit de sunetul

ritmic al ceasului de mână

conștientizez acest lucru dar încă nu-i dau dreptate

Era atât de rece în casa aceea

încât zilele în care am fost nevoit să fac baie

par să-mi fi dispărut aproape cu totul din memorie

Cu toate acestea nu pot uita ziua-n care am intrat

pentru prima oară în încăperea umedă  

Și strigătul mamei lovindu-mă din spate

fiindcă pe unul din capetele căzii pe o poliță curbată

se aflau două borcane de 10 litri

umplute cu o soluție pe bază de sodă caustică

Rubedenia noastră le folosea la spălatul rufelor

și la dereticatul băii

Pesemne că nu le văzuse cât timp îmi pregătise apa

Mâinile mamei scoțându-mă din vană...

Borcanele așezate lângă veceu în partea opusă căzii

în care nu-mi mai venea să intru...

Casa aceea în care nu aș mai fi vrut să rămân...

Orașul din care aș fi vrut să ies...

Încerc să ațipesc învelit cu o plapumă pe care

n-o mai simt că m-acoperă

O fostă colegă de liceu... și mi-e mult mai greu 
să adorm:

inocența acelor ani face oricând posibilă dragostea

protagoniștilor ce se băteau cu cretă

mințind-o apoi pe doamna dirigintă

Ceasul de mână e în camera alăturată

Bătăile inimii ei îmi neliniștesc bătăile inimii mele 

Îi mulțumesc în gând și mă pun să-mi număr rândurile

Cu fiece vers pe care l-am scris

mi-am cusut buzele

Nu voi putea rosti cuvintele

ce așteptau de-o viață:

Prea mult...         

iar timpul e ireversibil   

Bate-mi repede cuiele-n inimă

ca să dorm pentru totdeauna

[Stăteam şi eu la o terasă...]

       Stăteam şi eu la o terasă, odihnindu-mă pe scaun, când mi-am amintit de vorbele unui bun amic – că s-o las mai moale cu „discursurile de terasă”, fiindcă nu beau, nu fumez şi (aici îi dau mai multă dreptate) sunt zgârcit – aşa că am revenit de unde am plecat, în apartamentul meu, mai precis în bucătăria-n care discutam cu amicul în cauză despre ceea ce tocmai îmi povestise.

       Cu un an în urmă, rămas fără serviciu şi căzut în depresia comună tuturor celor care nu mai doresc să muncească doar ca să-şi hrănească pântecele şi să-şi plătească chiriile, a fost ajutat de un băiat, pe care nu-l cunoştea prea bine, dar care a fost dispus să-l găzduiască jumătate de an, necerându-i un sfanţ. I-a dat o cameră, din cele două pe care le avea în casa în care locuia singur, şi i-a zis doar atât: Să nu uite să încuie uşa.

       Cinci sau şase luni, cât a stat la el, nu l-a-ntrebat nici de sănătate. Singura indispoziţie pe care i-a creat-o a fost că, de două-trei ori pe săptămână, când îl ardea patima rugăciunii, se trezea în toiul nopţii şi aprindea becul. Cum cele două camere erau alăturate, despărţite doar de-un glasvand, lumina pătrundea şi-n odaia amicului meu şi-l deranja, neputând să doarmă. Dar nu dura mult. În cel mult douăj’ de minute totul era gata, întrerupătorul făcea plic!, iar becul începea să se răcească.

       După câteva nopţi de acest fel, se încumetă să-l întrebe de chestiunea asta şi primi următorul răspuns: Baptist convertit în perioada adolescenţei, băiatul se ruga lui Doamne-Doamne să-i deie o fată cu care să poată să se-nsoare, fiindcă trecuse deja de douăzeci şi cinci de ani, iar disconfortul simţit atât din cauza acestui fapt, cât şi din pricina ochilor acuzatori ai celor din adunarea lor bisericească, punea o presiune, din ce în ce mai mare, pe sufletul lui.

       Trecură lunile, amicul meu îşi găsise de muncă. Nu după mult timp, a auzit că băiatul şi-a găsit fata mult aşteptată şi că – miracol providențial sau înţelepciune a hazardului – urma să se căsătorească.

─  Dar nu rugăciunile l-au ajutat în căutările lui, îmi zise privindu-mă, cu capul plecat, pe deasupra ochelarilor ce-i alunecau pe nas. Nu, nu. Ceea ce l-a ajutat, în realitate, a fost că a primit în casa lui un om pe care abia îl cunoscuse, un străin, şi că l-a găzduit fără să-i ceară nimic în schimb. Acolo am mâncat, acolo m-am spălat, acolo am dormit. Aia a fost! încreţindu-şi fruntea şi-mpingând-o spre mine.

─  Ei! spuse tot el, dar uite c-a ajuns să se-ntoarcă roata, şi am fost şi eu în situaţia lui. În urmă cu o lună mi-a predat cheile. Un băiat de la ţară. Venise să-şi caute de lucru şi n-avea unde să stea. M-a rugat o prietenă să-l ţin la mine, până-şi găseşte ceva. L-am ţinut vreo trei luni. Acum stă şi el cu chirie.

─  Şi... ţi-ai găsit şi tu nevastă sau ai rămas cu rugăciunile? ştiind că nici el nu-i însurat şi că vorbea, de ceva timp, cu o fată.

─  Da’ de unde, răspunzându-mi într-o doară, nefiind sigur dacă-mi gustase gluma sau nu. Tot singur am rămas. Eu şi cărţile mele... 

─  Vezi dacă nu te-ai rugat îndeajuns! bătându-l uşor pe umăr şi zâmbindu-i prosteşte.

─  Nu-i asta. Ți-am spus... Şi-şi dete pe gât sfertul plin de bere al paharului pe care i-l pusesem în faţă la-nceputul discuţiei noastre. Minunea dracului!... rosti cu un uşor oftat printre buzele lui umede, ce nu se obosiseră să se deschidă suficient, pentru ca-njurătura să fie completă.

─  Nu, amice, nu aşa, atingându-i umerii. Nu a fost o minune că el s-a căsătorit. Era normal să se-ntâmple aşa. Minune e că, în ciuda vicisitudinilor, tu nu te-ai lăsat de literatură.

       Amurgului îi mai trebuia câteva ore ca să acopere oraşul cu un clopot fragil de culori incerte. Amicului meu doar un pahar cu bere. Cum nu beau, nu fumez şi cum sunt cumpătat din fire, în frigider avusesem doar o doză. Atât cumpărasem. Dar, cât timp magazinul alimentar de la colţul străzii era deschis până la zece, am coborât, am mai cumpărat una, am urcat înapoi şi i-am pus-o pe masă. N-avea niciun rost să mergem la terasă.

P. S. 

Pe lângă bere, amicului ăsta al meu îi place şi să fumeze. Acest fapt n-ar fi făcut decât să lungească povestirea şi să complice fraza şi, prin urmare, l-am trecut cu vederea. Şi, cum toţi prietenii mei sunt fumători, sigur s-ar fi trezit vreunul să-mi reproşeze că l-am făcut să pară prost în ochii cititorilor. Aşa că-i mai bine să nu ştie nimeni de treaba asta.

Lumea ar fi mai veselă

dacă toți ar citi lumea ar fi mai veselă

cel puțin în localitatea mea

vecinii s-ar aduna în fața blocului

în halate de baie cu cafeluțele-n mână

unii cu pipe alții cu trabucuri

ar rezuma cărțile citite cu o zi înainte

adăugând indicații categorice pentru cei care

nu le-au descoperit – eu spre exemplu

mi-ar face semn cu indexul pe obraz

că nu-i frumos... că nu se cade...

mi-ar trimite recomandări pe facebook

recenzate evident tot de ei

m-ar chema la cenaclul de sâmbătă al mahalalei

unde pe acorduri de bach chopin și rahmaninov

mi-ar da voie să-mi debitez textele. ulterior

mi-ar facilita publicarea lor scutindu-mă de

cheltuielile de întreținere   

taximetriștii vor saluta cu ziua bună maestre!

pe orice client cocoțat pe bancheta din spate

ce va rosti cuvintele potrivite

adică la bibliotecă vă rog!

la școala generală din cartier se va preda după

metoda lui dinu noica

modelul va fi preluat rând pe rând și de străini

excepție făcând ungurii  

în școlile cu garduri de sârmă ghimpată ridicate

în preajma clădirilor

directorii vor opri orele de peripatetism gastronomic

și cu microfonul în bot

vor citi – ca să se audă în boxele amplasate-n curte

și-n fiecare clasă – din șotronul lui cortázar

dar în românește motivându-i astfel

mai departe

polițiștii de proximitate de la circa 9 ar avea

strălucindu-le-n frunte

în loc de pupăza zgribulită de pe caschetele lor

de modă veche

unul dintre simbolurile des întâlnite în operele lui

g. i. gurdjieff

și anume trei iepuri în spirală ce aleargă

după olaltă  

consilierii primăriei vor propune guvernului

să introducă în ordinea de zi a planului

de pedagogizare a țării

crearea unui institut care să decerneze an de an

premiul internațional „mircea cărtărescu”

ca să avem și noi un nobel al nostru

sinucigașii care au dat-o-n bară vor deveni

adepții sectei caragialiștilor...

îndrăgostiții de pretutindeni își vor expedia din nou

scrisori de dragoste

poștașii o să sune de două ori la interfon

iar bisericile își vor face datoria cununându-i

cu volumele lui john galsworthy pe sfântul jertfelnic

prezbíterii vor începe și vor sfârși serviciul divin

cu rugăciunea domnească a lui jacques prévert

și corul fostelor prostituate convertite de henry miller

va intona imnul de stat al româniei

în limba rusă

⁕

când m-oi prăpădi distrus de inaniție

cu capul pe masă în încercarea de-a da gata

într-o lună comedia umană

o să fiu dus – purtat pe umerii unui grup de utiști

adulatori ai lui balzac – la cimitirul cultural

din apropierea aeroportului

coristele vor interpreta o ciuleandră de rămas-bun

fantoma lui adrian păunescu se va arăta

îndemnându-i pe cei prezenți să se iubească

pe morminte

iar jurnaliștii vor scrie că a fost o minciună

n-a murit unul ci doi: eu și cartea pe care

n-am apucat s-o termin

pe urmă cu toții își vor lua bilete de avion

spre amsterdam

și vor răsfoi la alegere pe durata zborului

curcubeul gravitației sau de viris illustribus   

la debarcare își vor aprinde un joint

glăsuind în șoaptă: mare domn!

vecinii își scriu deja memoriile

asociațiile de locatari vor avea cu ce să se delecteze

precis ar fi mai veselă

parc-o văd

parc-o văd...

Oameni şi câini

Cățeaua începu să latre de cum pusei mâna pe clanță. Nu era nevoie s-o apăs pentru a pricepe că – nici în ruptul capului său neîmblânzit, cu zgardă de piele la gât, prinsă c-un lanț gros de un nuc – n-avea nici cea mai modestă intenție de-a mă accepta în grupul celor pe care nu i-ar fi mușcat.

Din capătul ogrăzii, mătușa mi-a strigat să nu mă apropii prea mult („Numa câteva zile, până se obișnuiește cu tine”) și că în câteva clipe va sosi o mașină și-o să merg la unchiu’. Îs băieți amabili, zise, șoferi de camion, despre care aveam să aflu amănunte picante în decursul vacanței de vară, simpatici, dintr-un anumit punct de vedere, indivizi cu care am interacționat, relativ decent pe durata celor cincisprezece minute, cât le-a luat să-și urnească „hardughia”, să conducă și să oprească la destinație.

 

─ Hai că mănânci la el.

 

─ Dar mami...?

 

─ Las-o pe mă-ta! Doar n-o să steie toată ziua după curu’ tău. Apare ea mai târziu. Să vină Ghiță de la muncă, se odihnește, ciugulește ceva și apoi l-oi ruga să mergem să te luăm.

 

Stânjenit de neașteptatul situației, am ascultat-o.

 

─ Imediat îți aduc pachetul. Să nu-l pierzi!

 

N-o întrebasem cât de mare era coletul... urma să merg cu basculanta... N-a fost necesar. În câteva secunde, timp în care a cotrobăit prin cămară, a ieșit c-o sacoșă.

 

─ Na! Asta tre’ s-ajungă la unchi-tu.

 

Vârâi antebrațul în plasa legată cu sfoară de cânepă, iar, când mai aveam un pic să palpez hârtia de ziar în care erau ambalate ouăle, tușa îmi dete una peste ceafă și mi-l smulse afară.

 

Razele solare toropeau asfaltul încă intact al șoselei comunale. Deslușeam o serie de huruituri care-și întețeau permanent prezența, precum și niscaiva fluierături și chiote de salut ca între neamurile barbare demult apuse... Se apropiau de poarta îndărătul căreia, mătușa îmi săltase deja sacoșa la nivelul umerilor, fapt ce m-a speriat, crezând că mi-o suie-n cârcă. Cu palma streașină la frunte, se holbă în direcția din care veneau acele sunete, îmi atinse omoplatul și-mi spuse:

 

─ Decolăm. Țin-te bine!

 

Am urmat-o cu supunere, uitându-mă cum împinge zăvorul, cum își trece mâna, de sus în jos, peste rochia estivală și cum își aranjează breteaua ce alunecase până la cot.

Nu mică mi-a fost mirarea când, părăsind spațiul limitativ al curții, am văzut nu un vehicul normal, ca a majorității oamenilor de la oraș, ci o ditai namila cu mațele ghiorțăind la maximum, labele cât casa, duhnind a cauciuc și bitum încinse, la a cărei ureche n-aș fi avut acces, dacă mătușa nu m-ar fi urcat pe tăblia găurită unde îți pui talpa, iar unul dintre cei doi flăcăi nu m-ar fi înșfăcat și nu m-ar fi tras pe banchetă, lângă geam, urmat de plasa ce cântărea jumătate din kilele mele, uimit de grozăvia aceasta pentru adulți, care, în ciuda alcătuirii mastodontice ce-mi dădea fiori, a fost botezată, simplu și pitoresc, Rabă.

Privind-o pe tușa Vichi cum îi dă ultimele indicații tânărului de la volan și cum dispare în unghiul mort al unui accident ulterior, n-am băgat de seamă cum era pictată cabina. Tot interiorul, de la portiere până la plafon, exceptând parbrizul și bordul, era ticsit cu postere înfățișând femei în postúri care mai de care mai provocatoare. În nuanțe albăstrii, decolorate, erau lipite unul lângă altul c-un soi de pastă (corozivă?) aplicată, după cât observai, cu degetul la margini, îngălbenindu-le asemenea unei ciuperci de celuloză.

Niciodată n-am fost atât de sceptic... Din boxele maronii răbufni combinația dintre o manea sârbească și-o zăngăneală grecească cântată de o duduie excitată la culme, care, rătăcită cu tot cu microfon și orchestră într-un ocean de sinceritate incredibilă, nu mai păstra nicio fărâmă de convenție artistică.

 

─ Ce vru muierea?

 

─ Să nu-l las să se uite înăuntru și să nu-i sparg ouăle. Când coboară puștiul, ne luăm și noi cinci. Pe rândurile de sus îs cele de găină.

 

Întorcându-și către mine mutra ciolănoasă, îmi zise de parcă l-ar fi luat în serios:

 

─ Auzi, piciule, nasu’ la șosea! îndemnându-mă c-o miștocărească ridicare de bărbie să mă uit deasupra oglinzii retrovizoare, unde se aflau trei nimfe goale, cu păr bogat, pân’ la fund, ce-și dezveleau sânii de mărimea lubenițelor puse la murat de tanti Frusina, cu câte un x negru pe sfârcuri, urmare a unei altercații rutiere.

 

Bălai, cu pielea bronzată, purta o cămașă verde cu mâneci suflecate și un pantalon de pânză cafenie. În picioare, acum descălțat de ei, niște șlapi prăfuiți pe care își sprijinea călcâiele.

Șoferul, brunețel, cu moaca pătată, era înzestrat, spre deosebire de colegul său, c-un simț acut pentru muzică, și fredona încontinuu melodia ce zgâria nu doar timpanele ceruite, ci și caroiajul de aluminiu al difuzoarelor ce ieșiseră din șuruburi. Cel din mijloc îl întrerupse, aruncându-i o întrebare. El își scoase țigările din buzunar... – Carpați cu filtru.

 

Evident că nu m-am abținut și m-am uitat prin cabină. Isprava i-a atras atenția și, ghiontindu-l pe celălalt, a vrut să-mi dea de-nțeles că-i cu ochii pe mine. Pe dracu’!

Până s-ajungem la unchi-miu, n-am făcut decât să mă binoclez la cucoanele dezbrăcate din jur, care, spre satisfacția mea, n-aveau nicio jenă în a-și etala păsărica. Atât de tare am fost luat de val, încât am uitat de ouăle de la picioare, și nu rare ori am fost rugat să nu mai lovesc în sacoșă. Unde mai pun că cei doi băieți de țară, dorind să mă impresioneze cu realizările lor sexuale și demonstrând cât îi duce creierul, s-au pornit să discute, fără perdea, despre unele și despre altele, grase și slabe, blonde și șatene avute, nu demult, la pat, prin pădure și în habitaclul lor, chiar pe scaunul pe care ședeam acum, zgâindu-mă pentru a enșpea oară la treimea țâțoasă de deasupra scăfârliilor noastre, intuind că (nu departe de noi, pe planeta ideilor fezabile...) am fi triumfat în alegerea unei lăptărese... Undeva, într-o proximitate sperată, sârboaica ce se tânguia în incintele acustice ne-ar fi deschis cerurile amorului și ne-ar fi acompaniat până la finalizare, când (...în costumele protopărinților, ...captivi între pulpele zeițelor) am fi dezlipit cu dinții benzile de izolir de pe mameloane, eliberându-le canalele lactifere, și ne-am fi lăsat hrăniți de seva galactică fermentată de morișca stelelor, ele ar fi gemut de plăcere, leșinându-ne în brațe, iar maneaua s-ar fi stins, ca nimica, lăsând loc Odei bucuriei.

Că-n brațe o legănase și șoferul pe una Crina ce lucra la bufet, și tot aici, în „carlinga erotică”, dar pe la spate cumva..., iar biata fată, căreia „nu-ș’ ce nu-i convenea”, după ore de tratative, precedate de zile în care i-au fost oferite cadouri cumpărate de la o consignație, a aprobat nestăvilita râvnă a bărbatului și s-a lăsat pipăită în locul în care nici soarele nu răsare, încât, conform relatării, n-a reușit să țină-n ea și și-a dat drumul.

 

─ A naibii cățea! Se câcă pă ea.

 

Nefiind familiarizat cu subtilitățile cuvintelor, n-am fost în stare să asociez frazele celor doi interlocutori de care mă despărțeau ani buni de viață, și, până la sfârșitul verii, când mi-a fost dat să trăiesc o revelație, fusei convins că ei au vorbit, din experiență proprie, despre lucruri total distincte.

Abia atunci, cu povestea jivinei care se cufurise, am început să mă uit în față la șoseaua flancată de case pipernicite, și să mă gândesc la posibilitatea unei legături între ce i-o fi spus mătușa Vichi și ce nu trebuia să aflu, pentru c-o astfel de conexiune fizică, între două ființe diferite, era de neînchipuit și de nesuportat pentru mine.

După ce l-am văzut că-și scoate limba din gură și se-apucă să imite, recapitulând orgastic, gesturile sărmanului animal, mi-a venit să vărs; boroboață petrecută în noaptea respectivă, când (după o porție frugală de cartofi prăjiți, presărați oltenește de jur împrejurul unui ou de rață) n-am izbutit să mă împotrivesc revoltei stomacale, vomitând pe covorul în care m-am împiedicat..., aterizând în genunchi.

M-am spălat la o țeavă terminată într-un robinet ce scârțâia când îi roteai mânerul în formă de fluture. Eram cufundat în beznă. Numai luna și amicele ei mă mai puteau ajuta în bâjbâiala posttraumatică.

Cișmeaua era situată în vecinătatea gardului dincolo de care, sub ramurile nucului, stătea javra. Pesemne că dormea iepurește. Bănuiam că unele patrupede văd pe-ntuneric, însă nu eram sigur dacă potaia se număra printre ele. În caz că m-aș fi apropiat, încercând să traversez grădina ce se întindea până la poalele dealului, categoric s-ar fi pus pe hămăit, trăgând de lanț ca să-l rupă.

Dar nu s-a întâmplat. Amândoi eram conștienți de zidul dintre noi, și probabil că și ea fusese stoarsă de arșița amiezii. În consecință, mi-am imaginat doi colți de lupoaică, mi-am luat inima-n dinți și-am rostit ca pentru mine: „Dacă află mama?”

Așa că m-am întors iute și, la rugămințile ei, mi-am băut ceaiul de mentă. A urmat Îngerașul... – ațipind în mai puțin de-un minut.

În scurtă vreme, eu și câinele mătușii deveniserăm cei mai buni prieteni. Nu știu de ce camionagiul a avut nevoie de mai multe zile.

Aniversară ’93

Era la începutul toamnei lui ’93

şi mă-ntorceam cu unchii mei de la ţară

Fusese un sfârşit de săptămână incredibil

Prin păru-mi şaten nespălat de trei zile mai aveam fire

răzleţe de fân. Mâncasem bine înainte de plecare

Seara care se lăsa peste oraş era splendidă

şi abia aşteptam să o văd pe mama. Aveam 9 ani

iar în curând urma să împlinesc 10

Când am intrat descălţându-mă ordonat lângă uşă

în sufrageria mobilată modest a apartamentului în care

locuiam nu de multă vreme am şi văzut-o că vine

să mă-ntâmpine. Într-o mână ţinea o foaie de hârtie

ilizibilă pe care mi-o flutură prin faţă

întrebându-mă ce-i cu ea

Mi-a luat câteva secunde bune ca să m-adun după jetul

de aer rece cu care iubita mea mamă mă-mproşcase

fără să mă salute şi să mă dumiresc ce era cu acea filă

ruptă din caietul meu de ciorne

Cu două zile înainte încă-n febra pregătirii pentru

minivacanţa câmpenească m-am desprins câteva minute

din panoplia de proiecţii mintale referitoare la atmosfera

rurală în care aveam să mă desfăt  

şi-am aşternut pe-o pagină urările mele de bine

dar într-un mod vulgar

adresate unei fete – o copilă de aceeaşi vârstă cu mine

de care încă nemărturisită se părea că mă lega

mai mult o relaţie de duşmănie decât una de dragoste

Evident că nu era aşa. Dar prost fiind n-am priceput

şi i-am scris o scrisoare

Şi prin urmare am înjurat-o pe săraca fată cum am știut

eu mai bine

iar la sfârşitul rândurilor injurioase elaborate

cu tot dichisul ca pe-o operă de artă  

mi-am trecut numele scriindu-l cu majuscule

ANDREI CARE ŢI-O (puncte puncte)

Două luni de zile după aflarea grozăviei am refuzat

să mai merg cu unchii mei de teamă c-o să mă-ntrebe

iară şi iară cu un ochi la mine şi cu unul între ei

ca o bilă de plumb pe rigla gradată a unui cântar

de persoane

ce a fost cu „scrisoarea aceea” şi cum de a ajuns

pe masa de lemn la care-mi făceam temele

pentru că acolo o scrisesem ca un veritabil poet naţional

şi tot acolo o găsise mama

fiindcă eu nici până azi n-am recunoscut în faţa lor

că am „compus” aşa ceva

Cu toate că a sosit sărbătorirea ei a trecut neobservată

Doar soră-mea şi-a adus aminte de mine

mi-a cumpărat un maculator. Iar în efortul ei

de a-şi stăpâni râsul mi-a zis:

„Ia mă Pulică să ai pe ce să-ţi mai scrii declaraţiile

de iubire!”

Mai păstrez şi-acum caietul şi ori de câte ori

mă îndrăgostesc nebuneşte de-o fată mă pun şi-l deschid

frunzărindu-l în alb

în amintirea tortului ratat din anul acela

precum şi-al ochilor căprui pe care am refuzat

să-i mai văd când se-mplineau 10 ani de la moartea

lui Nichita Stănescu

şi când un alt mare poet pe care omenirea nu-l cunoscuse

îşi scria prima poezie pe care astăzi

mai toţi cei pe care îi aude

o au pe buze când vine vorba de iubirile lor de zarzavat

Vorba aceea: Cuvintele poeţilor pe toate gardurile

Dar acum sunt mare. Şi gândindu-mă la cele trecute

nu pot decât să râd

Nu mai înjur pe nimeni îmi iau singur prăjituri

când am chef

Cât despre fete... ziarele pe care le pot procura

de la orice tonetă au mereu câte o rubrică dedicată

anunţurilor matrimoniale

Uitându-mă pe unul recent văd scris cu litere italice

Mariana ochi verzi senzaţii tari

Simt cum stiloul se-nclină într-o direcţie nepotrivită

Încerc să-l fac să asculte ca să nu-mi strice finalul

Ei bine partea proastă a fost că de-atunci încolo

mai toate scrisorile mele au fost cenzurate

de ochiul reticent al mamei

iar partea bună că toţi băieţii din împrejurimile

blocului au ştiut că-s slobod la gură

mai ceva ca ţiganii ce se băgau în seamă cu noi

şi-ncercau să ne fure nu doar gagicile

ci şi pozele cu maşini străine de la gumele Turbo

Cu alte cuvinte îmi recunoşteau cu toţii talentul literar

Bineînţeles că m-am umflat în pene şi-am comis-o

din nou

Doar că de data aceasta a fost invers

Mama a fost cea care mi-a luat apărarea