Să tot fii vânzător

Pentru unii intrarea într-un magazin echivalează cu pătrunderea într-o zonă fără restricții, una în care grijile dispar cu un aperitiv servit pe tavă de vânzătorul care-și face datoria: un aprod bun de umilit, de stuchit, de suduit..., un roboțel remunerat pentru a se afla mereu la cheremul fiecărui posibil client, întrebându-l până la paroxism dacă dorește să fie ajutat, cu capul plecat, mâinile pe lângă corp, nu-n față, nici la spate, ca să nu dea senzația de nesupunere, lipsă de respect sau de aroganță, zâmbind ca-n reclamele la pastele de dinți și-n revistele Martorilor lui Iehova, tutelând puradeii care au dreptul să zbiere, să alerge, să se cațăre pe scaune, să ia articolele din raft, să le ducă părinților, să le ascundă sau să plece cu ele, sub privirea părintească a lui Ce să le faci? Așa-s copiii, să plonjeze și apoi să se-ntindă pe burtă, lăsându-se ridicați doar dup-o Eu te-am făcut, eu te omor!, unde mai pui că tre’ să-l vindece pe eventualul client, să facă ce-i stă în putință pentru ameliorarea stării sale psihice, dac-a venit la shopping cu capsa pusă, vorbindu-i frumos, indiferent de tonul lui, acceptând să fie admonestat și insultat, fiindcă meseria i-o cere, Clientul nostru, Zeul nostru, ascultați-mă pân’ la capăt:

 

Intră farmazoana: tocuri înalte pe post de călcâie și-un blug strâmt în loc de piele, ea, plodul și soțul. Voia scarpe de primăvară. Ei pășteau bobocii. Văzându-mă liber, m-a abordat cu „Poți să vii să-mi arăți ceva?” I-am răspuns că Da, p u ț i n – replică utilizată de atâtea ori și lipsită de urmări neplăcute, gen neînțelegerea poantei. Nu și-n acest caz.

Ajunși în fața cutiilor, ...să-i procur o pereche de „toace” mărimea 38, m-am oprit, i-am scos articolul dorit și i l-am oferit. Presimțind ce-ar fi putut să se-ntâmple dacă-i mai stăteam în preajmă, am căutat să scap de ea (cea pe care o voi numi Paralila), îndreptându-mă spre un alt client. Rămăsesem singur pe sală, colega era în pauza de masă.

Între timp a venit casiera și a fost chemată de Paralila. Începuse să probeze. Lucrurile păreau c-o să decurgă bine. Însă am observat că „ăla mic al ei” târa după el o eșarfă și l-am rugat pe agentul de pază (căci se afla în proximitatea copilului), să vadă dacă are prețul pus (o dovadă că nu fusese cumpărată) și s-o recupereze.

Atâta mi-a trebuit. De cum am apărut cu eșarfa în mână, s-a schimbat la față, tenul i-a devenit opalescent, iar pietricica din buză a început să se miște. Sudalma ce se aglutina cu vocile celorlalți mușterii îmi era adresată (că doar aveam la piept – tăbliță de înregistrare a infractorului – ecusonul cu VÂNZĂTOR), oamenii îi aruncau ocheade de „admirație”, pantofii pe care-i încerca, fără succes, în căutarea perechii corespunzătoare, prețurile exorbitante, absența biștarilor, existența sa manelistică, un „Băga-ți-aș...” și-o „Du-te-n...” îndulcite c-o amenințare la integritatea mea corporală, îngăduite de casiera care, chicotind palid, îmi repeta să mă duc undeva „în spate” (la colțul vesel, probabil), ca elevii pedepsiți de tovarășa învățătoare – ce era să fac?

M-am retras și m-am așezat pe-un taburet. Nu puteam să înghit o asemenea nedreptate la mine în magazin.

 

─ Auzi aici, amărâtul...! Cică la el în magazin..., interveni un strașnic apărător al corectitudinii sociale.

 

─ Sunt un reprezentant al acestei filiale. Problema dumneavoastră...?

 

─ Da’ ce-i magazinu’ tău, bă? Tu tre’ să vinzi!

 

─ Și când mă jigniți...

 

─ Bă, tu tre’ să vinzi!

 

 

Resemnat, m-am dus să beau apă.

Dosarele Psi

Sunt în fața scărilor. Parterul blocului e lung și vopsit în roșu. Trei camere legate printr-un coridor înalt, peticit cu termopane – reci ca vremea de afară. În mâna stângă țineam țidula mânjită cu tuș: Conf. Univ. Dr. Sparanghel Rodica, medicina muncii, Cod: 12..., o semnătură, data, anul curent și un titlu fantezist: Bilet de trimitere pentru reevaluare psihologică, pentru stabilirea aptitudinii în relația cu publicul.

Actor de profesie, la mall – vânzând pantofi de damă bărbaților și șlapi de vară celor care merg la schi, voios când îs morocănos, zâmbăreț în plin acces de isterie, vrednic de jobul de-a plimba ursu’ de la un raft la altul, de la perete la perete, șterge praful, mătură, aranjează cutiile, fii serviabil, tachinează clienții, Trăiască politica comercianților de pretutindeni!, lasă-i să te umilească, dă-le și ce n-ai, nu chestiona prea mult, repetă placa, înghite gălușca, tu orium nu ripostezi, sus-jos, stânga-dreapta, cu palmele pe lângă corp, nu la spate, nu cruciș, nu una prinsă de alta, nu în față, veșnic surâzător... (chiar după șapte zile consecutive de calvar; în ultimele două am primit marfă și-am mutat, căsăpit de năduf, aproape întreaga sală) – aveam nevoie de-un rezultat pozitiv, în evaluarea ce urma să mi se efectueze, pentru calitatea nealterată a statutului de pantomim specializat în regiuni anatomice, apt pentru scena speculei, deci în deplinătatea facultăților mintale: parafă, iscălitură... ca la carte.

Mi-am ridicat ochii din foicică și am privit spre panoul de pe zid, ca să identific numele medicului la care fusesem „repartizat”, cu un scop ascuns, dar dibuit în minutele ulterioare apăsării pe clanță, deschiderii ușii...:

 

─ Doamna doctor Onania Negrescu?

 

─ Da, vă rog! Intrați. Luați loc.

 

Vorbisem cu dânsa mai devreme. I-am întins biletul de trimitere, s-a uitat la el, după care mi-a indicat scaunul unde aveam să stau. Dintr-o încăpere alăturată, ieși o asistentă balșoaie, ce puse pe măsuță o fișă cu linii punctate, un pix... și un verb plesnit peste ureche: Completează!, apoi mă rugă să desenez, pe-o coală scoasă dintr-un sertar, un copăcel, un copac (...așa cum te pricepi), iar la sfârșit s-o anunț.

Am anunțat-o. Un arbore impozant și-o lună profilată prin talmeș-balmeșul ramurilor încețoșaseră hârtia A4, pândind la criticul de artă care n-a schițat o iotă, ci s-a repezit asupra peisajului de iarnă, ducându-l într-o cameră a cărei ușă mi se deschidea în spate, urmând să-l analizeze conform șabloanelor discursive, împrumutate din epoci vetuste.

Trântise ușa..., schimb de vorbe..., se redeschise, sosi doctorița ce plantă înaintea ochilor mei opt cartonașe cu expresiile faciale ale unor pacienți surprinși în stări emotive diferite: catatonici, epileptici, maniaci..., fiecare cu „păsărica” lui – renumitul test Szondi. Trebuia să aleg două care îmi erau „simpatice” și două pe care le consideram „antipatice”.

Cererea a fost îngânată de șase ori, până când, ofuscată că n-am selectat câteva reprezentări feminine, doctorița s-a ridicat și a plecat, acuzându-mă (în prea-inconștientul ei parțial) de misoginism. Io – imperturbabil.

Ușa se închise din nou. Asistenta îmi puse în față niște coli scrise la computer și un soi de rebus cu Da sau Nu, înțelegând ce am de făcut înainte ca ea să trăncănească (deși i-am ascultat „breful”) și m-am apucat de treabă. Între șaptezeci și o sută de întrebări: ...14. Tare mult cred că oamenii nu mă iubesc (Da/Nu). 52. Spune sincer, când ai fost mic ți-a plăcut să chinui animalele (Da/Nu). 60. Am impresia că toți ceilalți sunt vinovați de circumstanțele în care mă aflu (Da/Nu). 77. Sunt de părere că fericirea nu este posibilă în lipsa relațiilor sexuale (Da/Nu) ș.a.m.d.

Am terminat. Ridic mâna, ...ca la școală. Asistenta se apropie, se apleacă... (mugurii ascunși sub dantela sutienului bombând halatul apretat) și își acoperă sânii generoși cu discreția cucoanelor avansate-n etate, rămase într-o inerție melancolică; apoi îmi înstrăinează fișele și-mi dă altele. Nu era musai să-mi repete.

Întrebările deveneau „intime”, unele chiar ilare. Dactilografiate greșit și înțesate cu adverbe nejustificate, făceau imposibil dialogul dintre ciracul cu ciorne și medicul erudit: ...14. Adesea, când mă pun la somn, nu pot să adorm imediat (Da/Nu). 52. De obicei simt nevoia de a sparge ceva (Da/Nu). 60. Câteodată mă copleșesc gândurile întunecate... (Da/Nu). 77. Uneori îmi imaginez lucruri rele ce aș vrea să li se întâmple indivizilor care m-au rănit (Da/Nu) etc. Un chestionar serios, nu bășcălie.

Mă uit la ceas. Fusesem trimis de la serviciu, și, chit că promenada m-a binedispus, burnița se strofocase să mă contrazică. De ce să mă întorc? Trebuia să trag de timp (scamator al tergiversărilor...), înăuntru era cald, nu mă ploua, iar cele două megére habar n-aveau ce să facă să mă simt mai „confortabil”, veneau pe rând, ba-n stânga, ba-n dreapta, în vreme ce notam, ...doreau să m-atingă – singurul mascul pierdut între săruturile lor acide, departe de roboteală și responsabilități.

După mâzgălirea ultimelor chestionare, am șters pixul de marginea bluzei, rostind cu satisfacție: „Isprăvitu-s-a”, știind cine urma să vină ca să le tălmăcească cu ajutorul foliilor transparente ce serveau ca modele de investigare, necesare evaluării psihologice, încercuind pe pagina cu coloane de Da și Nu, pe care încercuisem și eu, după cum îmi recomandase conștiința – nici bolnav incurabil, nici sănătos tun. Doar că mi se cuvenea o pauză.

Am rămas cu spatele la camera în care avea loc procedura. Așa se cerea de la cei examinați. Să stea cu spatele la medic și cu fața la perete, în lumina fluorescentă a lămpii și-n vâjâitul aparatului de aer condiționat. O fi fost gata...? Cert este c-a deschis ușa și mi-a zis s-o urmez.

Tanti pe canapea, eu pe fotoliu, brăzdat de strălucirea de absint a unei veioze cu abajur din cânepă sau iută, și cercetat cu privire la cele patru puncte „florentine” menționate-n formular, în speranța unei discuții private cu doamna (domnișoara?) psiholog.

Purta o fustă de poplin ce cuprindea coapsele zdravene și genunchi-i fini care s-ar fi văzut (pe creasta pulpelor... într-un ciorap subțire, culoare neutră...), dacă nu și-ar fi tras-o, din când în când, în jos. Piciorul drept peste piciorul stâng (îl mișca rar), având grijă să nu cadă pradă scrutării și cugetelor mele:

 

─ Spuneți-mi, domnule Andrei, de ce credeți, și v-aș ruga să-mi detaliați, că sunt atât de puține „subiectele” care vă încântă?

 

─ Cantitatea nu contează. Depinde de starea sufletească ce se-nnoiește cu fiecare secundă ce trece. Dar atâta timp cât mă fac fericit...

 

─ Ziceați că ați avut experiența unui fapt extrasenzorial. Mai precis, ați văzut și-ați simțit o ființă nepământească pe care cei din jur n-au remarcat-o. Povestiți-mi...

 

─ Am simțit că m-apasă un demon crepuscular, ce-a luat chip de slavă. Însă numai o dată, în urmă c-un an, în vreme ce picoteam. Da’ m-am trezit... Nu-i ceva grav.

 

─ Să revenim. Spuneți că sunteți „în-că-pă-țâ-nat”.

 

─ La fel îmi zice și mama: „Ești încăpățânat ca tac-tu”.

 

─ Hmm... De ce credeți că, în general, persoanele superioare dumneavoastră sunt incompetente în domeniile lor de activitate?

 

─ Fi’ndcă așa se întâmplă. Conflictul dintre generații sau, ca să pricepeți, dintre degenerații continuă. M-am luptat îndeajuns. Acum, dându-mi seama că am de-a face cu indivizi a căror faimă le deturnează intențiile și acțiunile, lăsându-i goi și rupți de realitate, mi-e silă de ei și refuz să-i compătimesc. Bașca, am renunțat și să le mai contest autoritatea. Îi miros de la o poștă... Dacă pentru distinșii dascăli doi plus doi fac cinci, să fie cum zic ei. Eu mă-ncred în judecata finală.

 

─ De-ge-ne... ce?

 

─ N-are importanță.

 

─ Mda, înțeleg. (...pe dracu’). Încă ceva! (Ce putea să fie? Știam că lăsasem... Să-mi fi scăpat...?) Din testul al doilea reiese că sunteți sceptic în privința oamenilor cu care luați contact, fie că sunt apropiații dumneavoastră, fie că-s cei pe care i-ați cunoscut recent. Concluzia ar fi că vă aflați într-o gardă permanentă, ca și când vă e teamă că-n spatele persoanelor respective (și, într-adevăr, doi plus doi fac cinci) s-ar situa altcineva, cineva care vă vrea răul. Cum comentați?

 

─ No comment. Sunt doar precaut.

 

─ Bun..., netezindu-și fusta și începând să se agite, ca să mi se dea de gol, într-o primă fază. Dar aceste precauții nu pornesc din spaimele și aprehensiunile tale interne? – a doua fază. Nu izbucnesc din interior, din moment ce nu pot să apară așa... deodată (încordându-și vocea) din exterior? – a treia fază. Nu sunt ele o cauză personală, ce te privește strict pe tine? – a patra fază.

 

─ Nu, doamnă doctor, văzându-mi premoniția concretizată. Fricile au niște cauze pur exterioare. Vă străduiți în zadar să-mi patologizați reacțiile. Mediul înconjurător are un imens cuvânt de spus în devenirile, transformările, maturizările sau nematurizările noastre, determinându-ne traseul biografic, fără drept de apel. Acest fapt a stat la baza ideologiei comuniste și a altor teorii, credințe...

 

A dat din cap în semn de înfrângere mascată, „Ok, ok”, ridicându-se, ridicându-mă, ieșind din a doua încăpere și intrând în prima, mi-am luat geaca, am salutat și pe-aici mi-e drumul, tot înainte, fără mișcări bruște, direct în brațele fatalității în care, peste o oră și jumătate, voi fi încheiat penitența, schimbat cu hainele de oraș, de om slobod, de fac ce vreau, cu mâinile în buzunare, pe ușile largi ale mallului și-n odoarea uleiului încins al langoșilor de la tonetă, copaci dezveliți, inși cu suflare de abur, vineți pe buze și articulații, care-și vor sorbi cafelele în rumoarea cetății, lungi șine metalice, frânghii adecvate pentru a stârpi molima, copii terorizați de școală, pavaje băltite, zăpadă tinoasă, adolescenți nombriliști, moșnegi febrili, bocanci stâlciți mărșăluind prin viață, țoale bufante, amploaiați conduși de beagli ce se cacă pe unde apucă, șiroaie de taxiuri, un echipaj de descarcerare, o salvare și siajul unui omăt fleșcăit.

Strada eternă și trotuarul murdar, unde noapte de noapte, ca să nu înghețe, se plimbă corul de demimondene imagologice, alegorii gracile, flori dezvoltate, petale ce își așteaptă mămăruța, sentimente complexe și exerciții pragmatice – „Vrei să facem sex?” – în dosul zâmbetelor de fațadă, pășind cu pasul înnoroiat, fie că plouă, fie că ninge, iar una (cu nădragii pătați între picioare de-o rază de lumină, ca lama unui cuțit tocit într-un viitor apropiat de juisarea țâșnită din vocația mea de binefăcător al poporului) are toate șansele să fie pictată ca o regină, și violată ca ultima cocotă.

 

Liber!

Cu dragoste (O scrisoare deschisă)

Când Iubirea s-a întrupat, luând cu ea apele de sus, pentru a ne scălda în slava sa de neînțeles pentru noi, cei pierduți în grijile apelor de jos, când Dumnezeu Tatăl și-a plecat fruntea ca să se împlinească cele de mai înainte de vremi, și când Duhul ce susține toate ne-a luminat în vederea priceperii celor ascunse, acum când îngerii și oamenii se unesc în cântul lor de glorificare a Creatorului, cerându-i să mai prelungească vremea lucrării, cu scopul de-a fi mântuiți nu doar „cei aleși”, acum când ar trebui să uităm de necazurile trecătoare și să ne unim forțele (din ce în ce mai slăbite) pentru a le da uitării în brațele Fiului lui Dumnezeu, acum când ieslea nu se rușinează să primească pe Luminătorul Lumii, chiar dacă Lumea a rămas la fel (sub vraja celui viclean), sfruntând, prin propria ei ignoranță, misterul arzător al zilelor de iarnă. Și nu numai pentru atât, ci și pentru toate nedesăvârșirile noastre, acumulate de-a lungul prea multor ani de scindare, vă transmit, pe calea internetului, sincere mele salutări și binecuvântări întru Hristos, Domnul nostru, nădăjduind la o zi fericită, pentru toți, când solzii de plumb ne vor cădea de pe pleoape și inimile de piatră ni se vor topi la auzul glasului Celui ce ne va spune: „Veniți la Mine..., veniți și moșteniți...”, la ziua cea mare a reîntâlnirii – zi ce își reînnoiește obârșia an de an, în zilele de 24 și 25 decembrie.

Cu acest prilej, al vestirii posibilității unui nou început al pocăinței, m-am gândit să vă port în rugăciunile mele și să vă rog ca și voi, la rândul vostru, să purtați pe fiecare dintre cei pe care-i știți sau pe care nu-i știți (indiferent de confesiune și naționalitate) în rugăciunile voastre, pentru o cât mai fructuoasă comuniune cu Dumnezeu și unii cu alții, de vreme ce ne-am înhămat la diversele activități de sacralizare treptată a lumii, împreună cu Hristos, de dragul lui, și nu al vreunui alt motiv, fie el justificabil în ochii unora.  

Vă aduc un îndemn la luptă, nicidecum la odihnă, fiindcă veți avea timp destul pentru aceasta în veșnicia care ne stă în față. La lupta cu voi înșivă, cea mai strașnică dintre toate luptele, la o luptă dreaptă, fără compromisuri, una care să vă țină treji până când pământul va primi ce este al lui, iar Dumnezeu ceea ce este al său, și anume ceea ce a creat în om și (în gelozia-i caracteristică) vrea să țină doar pentru El. Așadar, un război nevăzut în care să repurtați victoria.

Un îndemn special am însă pentru cei care se vor a fi călăuzele noastre în această luptă. Ați ghicit. Pentru păstori. Și-i rog, pe această cale, să nu pregete în a-i cere lui Dumnezeu sfaturile necesare fiecărei probleme, oricât de insignifiantă ar părea la prima vedere. Îi rog să nu se culce pe-o ureche, pe vreun cot ori pe vreun deget, știind că șoferul, atunci când conduce, nu are voie să ațipească. Vă îndemn la veghe, la discernământ, la înțelegere, la iubire.

Se spune că undeva, în Regatul Unit al Marii Britanii, într-o zi de duminică, în biserica goală, o singură persoană stătea în genunchi și se ruga lui Dumnezeu să adune turma risipită, ca s-o poată îndruma pe calea cea dreaptă. Afară, unul dintre localnici arunca cu pietre înspre geamurile pictate ale lăcașului. Neștiind ce se întâmplă și trezit din contemplație, prezbiterul ieși în grabă ca să vadă care era cauza zgomotelor pe care le auzise. Aflându-se în ușă și dumirindu-se despre cine și ce era vorba, îl mustră pe tânărul zevzec ce căuta să nimerească vitraliile cele mai arătoase, și făcu apel la cei ce erau de față ca să-l oprească.

Și unul și altul nu conteneau în lucrarea lor. Păstorul își continua sudalma evanghelicoasă, băiatul nu înceta din aruncatul pietrelor, iar mulțimea se strângea împrejur, mai ceva ca la interviurile televizate. Tabloul era complet.

Văzând că nu răzbește în lupta sa cu necredinciosul, îi ceru lui Hristos să-l trăsnească pe impertinent, ca să se facă dreptate și lumea să vadă atât puterea lui Dumnezeu, cât și a celor pe care El îi ascultă. Pentru că doar așa, credea păstorul, își va putea primi înapoi turma la care râvnise de prea mult timp.

Dar, nu de puține ori, ceea ce-i cerem lui Dumnezeu nu coincide cu ceea ce vrea El. Și, cu toate că mulțimea era din ce în ce mai numeroasă, iar tânărul lăsa impresia că s-a liniștit, iată că Cel Minunat (Ce lucrează prin căi necunoscute nici chiar aleșilor Săi) i-a lăsat pe toți cu gura căscată. În mod deosebit pe prezbiter.

Acesta, visând la pasaje biblice și crezând că Dumnezeu îl ascultă, zâmbea extatic. Doar c-o săgeată luminoasă îl străfulgeră pe loc, și p-ormă să auziră trei cuvinte: Scuze! Am ratat.

Așa că îl rog pe Dumnezeu să nu se mai scuze și să rateze în continuare, folosindu-se mereu de harul său pătrunzător, ca să-i atingă pe toți cei care sunt puși acolo, cu menirea de a ne povățui spre Lumina Vie a Dumnezeirii.

„Între creștini, a accepta să fii numit «părinte» înseamnă să-ți afirmi dorința de a dispărea tu însuți, de a fi golit și deposedat de tine însuți pentru ca paternitatea lui Dumnezeu să poată da curs imensei sale iubiri. Înseamnă a te recunoaște făgăduit, prin jurământ, acestei exigențe care nu reține nimic pentru sine, ci lasă tot spațiul pentru Dumnezeu” (Joseph-Marie Perrin).

O Naștere a Mântuitorul fericită vă doresc! Și nu uitați, cineva vă iubește.  

Al vostru al tuturor, de tot binele voitor

(dar ortodox doar cu numele, căci greu e urcușul Ortodoxiei)

Andrei-Codrin Bucur, Episcop peste mine însumi

†

Cine vine la Mall?

Pășește cu un calm tipic decrețeilor fascinați de belșugul de dulciuri & jucării, ce nu pot să spună dacă visează sau dacă cineva le-a născocit o farsă neinspirată, perpetuându-și din reflex siguranța motrică, de zici că și-a dat doctoratul în „știința catwalk-ului”, felină încălțată...

Suspectăm de unde vine, dar ne-a trecut pragul, așa că hai s-o primim cum se cuvine, se apropie alene, cu aerul condiționat în pletele-i blonde-cerate, tot mai aproape, cu pulpițele înfășurate-n jeanși, cu sutienul debordând de-o indecență săltăreață, aproape, simt cum mă strânge ecusonul, mai aproape, un ghimpe în plex, uitându-se înainte, semn că e stingherită și încearcă să epateze sau să nu se facă de râs..., un strop de heroină oprește timpul în loc, ea se gudură.

Căuta să impresioneze, am bunghit-o, privirea răsfrântă în interior (bárem de s-ar cunoaște), nu în exterior, cum majoritatea mușteriilor o practică atunci când doresc să-și cumpere pantofiori de sezon; ea însă nu se numără printre cei mulți – ca stejaru-n câmpie.

Și cum se cade să abordezi astfel de apariții ale unui character indelebilis, neacoperit nici de masca unui fond de ten ce amintește de șicul cutrelor preislamice, nici de poziția corpului (prea ferm, în clătinarea sa), nici de expresia rigidă a mutrei care ascunde o sclifoseală pisicească, și (nici măcar în treacăt) de mocasinii bărbătești din velur spre care se îndreaptă, absentă la diversitatea modelelor pentru nimfe, printre care pășește cu artificialitatea tigroaicelor crescute în spiritul emisiunilor lui Dan Negru?

 

─ Știți cumva unde sunt pantofii pentru femei?

 

─ Da, pițiponcimea voastră. Tocmai v-ați perindat pe lângă ei.

 

⁕

 

Îi probează de cinșpe minute, se uită la ei, apoi pe perete, caută un alt model care să-i suscite interesul, se duce din nou în fața oglinzii spălate recent (căci a fost zi de curățenie) și îi privește când dintr-o parte, când dintr-alta, poate că lumina rece a LED-urilor este de vină, Vă rog să ne scuzați, însă n-avem lumânări, se întoarce de unde a plecat, se așază pe taburet... Mâhnirea se simte în atmosferă.

Chit că nu-i vorba de vreun rest de ceapă călită, un ingredient sau preparat culinar, simptomele unei măcinări lăuntrice i se disting pe muian, ceva pare să-i fi afectat tranzitul intestinal, o enzimă, o secreție ori un gând îl supără pe bietul om. Se binoclează la ultimele două perechi pe care i le-am adus (după scurtele lui oscilări psihosomatice de du-te-vino) și, cu un aer ce mă surprinde prin franchețe, așteaptă răspunsul menit să-i astâmpere plămânii obosiți de alergat:

 

─ Pe care să-i iau?

 

I-am indicat pe cei asupra cărora meditase vreme îndelungată în fața oglinzii, fapt ce l-a mulțumit, replicându-mi că și el agrea acel model, că-l întinereau prin coloritul (la modă) ce contrasta cu vârsta sa înaintată, oferindu-i un suflu inedit, în trend cu duhul veacului, o nouă înfățișare și, prin urmare, o tărie de caracter pe care o uitase în sertărașul noptierei căpătate în dar, cu puțin timp înainte de noaptea cea mare a devenirii întru soț, unit cu persoana iubită pe cearșaful scrobit de pe alcovul evenimentelor atât de feciorelnice, încât le pierduse urma, odată cu primenirea mobilierului din dormitor; acum dădea semne că și le-ar fi amintit, ațintindu-și ochii spre sneakerșii de piele, și..., deschizându-și gura, așa cum prezbiterul își cheamă adunarea la cuminecare, spuse:

 

─ Îi iau!

 

Doar trei secunde a durat bucuria individului nevinovat de situația ontologică în care i-a fost dat să trăiască, până s-audă:

 

─ Nicule, da’ ce, ai douăzeci de ani?! Ăștia n-au niciun Dumnezeu. Îs groaznici, Nicule. Pune-i la loc, și să nu te mai văd cu ei!

 

Trei secunde până să vină „apocalipsa”, ființa plantigradă cu țâțe mici și-o burtă umplută cu venin, tunsă periuță și versată-n lupta împotriva adevărului, cea care a avut influența necesară schimbării de direcție a celui care apucase deja calea dreaptă (a fericirii), unica dintre cele o mie și una de căi ale vâslitului prin viața celor o mie și una de fizionomii ale afecțiunii:

 

─ Nu-i mai vreau – și s-a-ntors.

 

⁕

 

Merg în turmă, niciodată separat. Din dependența față de grupul din care fac parte, li se vădește clasa socială de care aparțin. De-acolo li se trage, printre altele, îndârjirea de a înainta pe culoarul principal, unul lângă altul, spre zona cu articole de încălțăminte pentru copii, unde tatăl, mama, sora, fratele, bunicul, bunica și prietena celui ce era fiu, frate, nepot și iubit se vor opri și se vor posta în mijlocul prăvăliei, blocând accesul celorlalți clienți, după cum am anticipat, și-o să-nceapă (prea târziu) să caute aiurea, amestecând lădițele de carton, adidașii hărăziți atenției celui adorat (invidiat, detestat...), saturat (și asfixiat) de gloata compactă dintru care (voia sorții) a crezut că prinde aripi pentru a...

 

─ Stai jos! Ăștia-s plac? Dar ăștia? Ce zici...? Ți-i aduc imediat.

 

O văd cum caută, năucită, un preț ce era lipit prea la vedere. Mă apropii și-o întreb dacă pot să-i fiu de ajutor în dezlegarea enigmei, ea se uită la mine, ca mai toate cucoanele senile, care n-au cui să-și verse nici aleanul și nici tribulațiile acumulate în cadrul anturajului pe care încă-l cinstesc. (Ce greu trebuie să fie când ajungi la o anumită etate, după ce-ai frecventat bisericile duminică de duminică, păresimi după păresimi, sărbătoare după sărbătoare, și n-ai învățat cum să te spovedești). Mă analizează de sus (crede că nu-mi dau seama), din cerul ei conjectural, iar, când dă să rostească Cât costă?, un alt membru al familiei (ce scotocea în cutiile din dreptul unei ghete kaki, pe vârfuri, și se holba în interior... după Elodia sau pisica lui Schrödinger) îmi răspunde în doi peri, enervat că m-am apropiat, ca și când era de la sine-nțeles, că n-are nevoie de asistență, se descurcă și singur, continuând să cotrobăiască, ridicând capacele de mucava, lăsând în urma lui un șir de cutii nearanjate. Dacă azi vom avea vreo inspecție neanunțată, știți cine o s-o încurce.

Am lămurit-o pe nană, inițiativă ce a ridicat stăvilarul din fața torentului de frustrări și muțenii forțate:

 

─ Noi, bătrânii, nu vedem... Credeam că prețul e pus... Peste două săptămâni sosește pensia, și m-am gândit... Mulțumesc, sunteți foarte...

 

M-am îndepărtat subtil.

 

⁕

 

Între timp, un cuplu ce căuta niște teniși adecvați puștiului lor m-a rugat să le facilitez... Am acceptat. E firesc – pentru asta sunt plătit. Căutând un treizeci și trei, printre cutiile de treizeci și patru și treizeci și doi, le-am propus, dac-ar fi fost dispuși, să se deplaseze... am sunat la celelalte filiale... să le fac cunoscută vestea pe care ulterior au aflat-o, că un treizeci și trei era de găsit, în caz că se grăbeau să..., deoarece celălalt magazin închidea la ora nouă, nu la zece, ca noi. Amănunte ce au succedat întreruperea dialogului de către unul dintre membrii familiei pe care încercasem s-o ajut în găsirea perechii potrivite:

 

─ Un alt patru’ș’doi? fluturând un pantof adus de la raionul de cocalari.

 

─ Nu avem. Și-am plecat să telefonez.

 

Ia ghiciți ce avea acel patru’ș’doi pe care voia să i-l schimb: o urmă de pix, cât gămălia unui ac.

 

⁕

 

Cunoașteți sintagma Black Friday? Ei nu o cunosc, iar dacă știu ceva, nu știu atât cât să nu se aștepte să le punem la dispoziție o reducere numai de dragul Negrei Vineri. Avem ofertele noastre... Plus că rabaturile comerciale preconizate pentru astăzi vizează sucursalele cu produse electrocasnice, nicidecum cele consacrate articolelor de încălțăminte. Deci, nu la noi, ci prin alte părți.

El umblă țanțoș, ținându-și soția de mână, cu nările lărgite, adulmecând (dulăi pregătiți de montă...) discountul pentru care se antrenaseră intens: planuri de viitor, o pereche, două perechi, reduceri colosale, una pentru fiecare pantalon existent în garderobă, el, nevăstuica și fiica, și cizme la discreție pentru Zeul Vânătorii, piele la preț de mușama, poate și-o curea (sau un set), turmentându-i mintea ce nu pășea odată cu el pe pardoseala sectorului de marochinărie. Pasul unei huidume bine-nfipte în principiile matrimoniale, urmat de cel al unui tată mândru de progenitura-i oacheșă, ...cremă de ghete – ea, albă.

S-a oprit într-un final ce se anunța comic, a înhățat un bocanc din vera pelle și nu i-a dat drumul timp de șapte minute, cât a durat promenada sa negustorească printre rândurile de botine cu platformă, ținând de el așa cum stimabila sa consoartă îl ținea din ochi, așteptând să se hotărască. Lângă ea, fetița lor își butona smartphone-ul, frizând o agonie facebook-istă: Îmi dă like? Nu-mi dă like. Îmi dă like...?

Soțul, cocoș de supă nobilă, și-l duse la nas și trase nițel aer, ca să descopere realitatea care (-n toate shopurile cu un astfel de profil) îi era „voalată”:

 

─ Sunt din piele? îmi adresă concomitent cu privirea circumspectă.

 

─ Da – și-și trecu iarăși pantoful pe la nas.

 

Oare ar fi trebuit să-l anunț că articolul respectiv a fost probat de atâția și atâția desculți, cărora nici nu le-ar fi strâns mâna, darămite să le miroasă picioarele?

Am tăcut. După ce a probat unul „pe numărul său”, s-a apropiat de mine și m-a întrebat:

 

─ Ce reducere am la ăștia? – un ins ce nu îndrăznește să se adreseze decât oamenilor mici, orice solicitare a unei persoane cu funcții de conducere fiindu-i interzisă de factorii de cenzură ai psihismului său „european”; că are drepturi, dar îi este frică să și le revendice (deși nu le cunoaște, doar și le imaginează).

 

─ Nici una, pricepând cu cine am de-a face, încercând să-i explic băbește, evitând o tragedie.

 

Ca în alte dăți, am avut dreptate. N-am apucat să-mi termin fraza, că s-a și întors cu spatele, ordonând să se mai cumpere un produs, unul mai ieftin, și s-a grăbit spre casa de marcat unde a fost pus față-n față cu el însuși, dând vina, incontestabil, pe mine – că nu i-am prezentat oferta.

Irascibil, a achitat și-a ieșit pe ușă. Intuise că n-avea ce să caute aici – o chestiune în legătură cu șmecheriile negoțului. Acum îi părea rău, însă n-avea pentru ce. Își achiziționase o pereche de pantofi de calitate, la un preț bun. Dar el nu voia să știe acest lucru. Cine și ce să-i mai spună? El știa destule. Le știa pe toate.

Forţat de circumstanţe

CS..., RS..., unsprezece, punct..., Unde-o fi cutia ciclam cu măsura patruzeci și trei? N-am timp de pierdut, atâta marfă ni s-a livrat..., sarcini istovitoare, Parcă am văzut-o pe undeva, că doar n-a ingurgitat-o vreun client, Iar agentul de pază îmi spulberă monologul:

─ Ajut-o pe doamna, că nu-și găsește perechea!

─ Să meargă la Din dragoste,

─ Nu se mai fabrică,

...

─ Cu ce vă pot fi de folos?

─ Vreau să aflu – ridică tenișii – dac-aveți un trei’ș’opt,

─ Îl scot, i-l arăt, îl probează,

─ Dar alte modele?

─ Numai în zona aceasta,

─ Mulțumesc de ajutor – replică sarcastic. În spate nu aveți?

─ Care spate, gândind cu glas tare, de vreme ce-n capătul magazinului avem expuse articolele pentru bărbați? Doar aici puteți găsi ceea ce vă interesează (pantofi pentru femei, n.a.),

─ Auzi la el... – reluând firul conversațional – care spate?! Vorbești cu subînțelesuri, Ce tupeu! trăgând după ea odrasla de șapte anișori, căreia (printre țoc-țoc-urile neșovăielnice ale tocurilor ei de căpriță) îi zice: Data viitoare când venim la cumpărături, să ne îmbrăcăm frumos, că cine știe peste ce băiat cu doisprezece clase vom da,

Așa că mi-am văzut de treaba pe care o lăsasem neterminată, și m-am dus să caut cutia,

Eu vara nu dorm, nu am somn, Zorii zilei mă... doare capul când ușa de la depozit rămâne deschisă, chemându-i pe indivizii ce ne spionează prăvălia, doară-doară ș-or descoperi (și ei) perechea, neavând nevoie de busolă, fi’ndcă se lasă ghidați de soare..., același de care i-a fost dor vagabondului ce-l pronunță pe el fără i, ca să moară madaranțili care n-aveau cum să-l zărească la Costinești, fiind plecate cu gândul în India, la cules de ardei, gonind-o pe sora lor care a potențat vocile unor masculi alfa ce intonau în cor In-di-a. Așa că: IN-DI-A!, chit că unul dintre ei, ce zâmbește mereu, chiar și după ce-a fost înșelat, repetă: Iu chil mi uen iu left mi, nau iu luching et a ded men uaching,

Și atunci cum de mai poți cânta? Mi se face lehamite, îmi vine să borăsc, Cu atâtea cutii în jur, nu-mi va fi greu, poate doar dezagreabil la vederea unor pete ce nu se asortează cu parchetul laminat, măturat în fiecare dimineață, ca să se vadă discrepanța cromatică impardonabilă pentru un astfel de butic cu pipițe cu fundițe și băieți băgăreți, ce se cordesc pân’ la Soare și vor s-ajungă pân’ la mare, reluând-o la infinit, Nu știu cine-i oprește și de ce mi-o spun de față cu toată lumea, pe undele eficiente (întrucât prostia n-are moarte) ale antiradiourilor cu viață lungă în ținutul românesc de secol XXI, studiouri particulare cu putere sporită de incubație în tărtăcuța firavă a ascultătorilor și ...toarelor ce-s puramente și penisoidal vrăjite de fraze gen: Noi doi știm prea bine că iubirea de foame nu ține, dar să știi că mi-e sete de tine..., prelungite cu sloganul depreciativ Tu ești fata care niciodată nu spune nu,

Adică la întrebarea dac-ar intenționa să lingă eclerul, ea ar răspunde afirmativ, Evident că-i ahtiată, fata mea și a tuturora, cea care nu sesizează conotațiile Nu-ului, nediferențiind albul de negru sau partea din față a chilotului de cea dindărăt, pentru că, după cum ni se relatează în imnul estival, are ceva-n privire când te vrea,

─ Ce ați dori?

─ Pe bej...

─ Îi probați?

─ Dacă se poate,

─ Desigur, Poftiți și-o limbă de plastic (Aștept), Vi se potrivesc?

─ Rămân,

Îi verific și mă-ndrept spre casa de marcat, cu ochiul minții bleojdit la tot ce mă-nconjoară, oameni, plafoniere, cutii și prețuri rupte, persoana pe care o servisem și momentul când ea se pregătea să-și plătească scarpele:

Banii, banii tăi nu contează, Tratează fata cu respect, Fii pe fază!,

casiera examinând gologanii, ambalând produsul și urând, cu zâmbetul pe buze, La revedere și Să-i purtați sănătoasă!, însă melodia rămâne în aer:

Á, á, á, á, à... ta, Á, á, á, á, à... ta,

a sărit CD-ul, ce dracu’?!, am auzit-o deja de trei ori, și n-a trecut o oră de când am sosit la scârbiciu, Măcar de-ar spune ceva în ton cu euritmia sufletului, Dar nu:

Un necioplit iubește o crăiță ce se lasă ademenită de minciuna cu care el încearcă să o cucerească, Și întrucât se micșorează, iar gogoașa devine minciunică:

Uaci mai sexi gal Corina cum labadab on di dans flor: Á, á, á, á, à... ta, Á, á, á, á, à... ta și, conștientă fiind de neputința băiatului în cele „spirituale”, nu contenește cu metoda pedagogică: Á, á, á, á, à... ta, Á, á, á, á, à... ta, încercând să-l revigoreze pe flăcăul cu vilă în Hawaii, ce la rândul lui, cu pantalonul pe vine, îi zice:

Cât de departe..., cât de departe..., preocupat că amicii săi îl convoacă: Haida, haida, haida..., la bere, bere, bere! și de glasul hodorogit al unui obsedat sexual care îi rostește cadențat: Aim gona bum-bang-bang uit ior badi yo! – era pederast și nega; Corina îi tot explica (ca la grădiniță) cum s-o facă fericită, însă el... se făcea că nu pricepe,

Țapă! lui îi plac buzele posterioare, Nu-n zadar a intuit Corina că e analfabet și, din acest motiv, venerează CUR FM, unde se difuzează numai hi-hi-hituri, V-ați prins – Hituri?

─ ’Nă ziua, Aveți espadrile?

─ Nu,

─ Și nu mai primiți?

─ N-am idee,

Însă știam că-i bulangiu, am conchis la finele piesei distribuite de același radio obscen, pe mixul lui Dj Darts: Hei, hei, hei, hei, hei, hei, hei, hei..., ghivit, ghivit, ghivit tu miii! La cercul maró, normal, Numai hiiiiituuuuri (nu ne-au păcălit), reiterându-le din oră-n oră, să nu le omitem..., nu care cumva să nu-i evocăm..., să li se usuce mucoasa...,

Colegă-mea debitează: Există o scăpare! și anume să ne alăturăm celor de la MOJIC FM sau RADIO NUMERAL, acolo găsim cea mai bună muzică de ieri și de azi,

Dar permanent aceeași, în concluzie, să dea Omnipotentul ca ei să-și transmită reciproc șlagărele, cu butonul de ON AIR pe OFF, Dac-acești diletanți sunt DJ, și le acceptăm titulatura, vai de noi, în ce hal am ajuns! La fel ca fata de mai sus, de nu putem deosebi eufonia de cacofonie, și începem să urlăm: Și-mi vine câteodată s-arunc cu grijile, problemele... sus în aer (pauză), sus în aer (pauză),

Cine să ți le prindă? Vor cădea înapoi, fiindcă nu te-ai agățat de Muzică, ...tu și gașca ta de artiști supraevaluați, pungași de meserie, De-abia aștept să ajung acasă și să vă închid gura c-un singur clic, prin cursorul izbăvirii internautice,

Și io pot să scriu ca tine: „În loc să stai în mâini și-n cap să faci un ban/ Mai bine nu ședeai cu fundu’ pă pian/ Probabil izbuteai să interpretezi o țâră de Chopin/ Așa ești doar un sinonim pentru Salam”, Prin urmare, marș către EXIT!, în rând cu ceilalți rapsozi ai trenulețului uman din care, în scurtă vreme, vei face parte,

Cum, nu știai?! Eu nu te-ascult decât forțat de circumstanțe, iar când mă văd scăpat, mă spăl cu șapte ape, Cât despre ce cânți tu și ortacii tăi – virtuozitate expiată, Toate la timpul lor, Pentru unii chiar amú, pentru alții niciodată.

Să ne rugăm Domnului

Am plecat cum plec mereu (mă știți deja, sunt un călător iremediabil), mânecând cu mânecare adâncă spre biserica din satul în care urma să particip la slujba de duminică dimineață. În bătaia soarelui somnoros ce mă aștepta de după dealul din curba șoselei pe care, cu băgăjelul în spinare, m-am încumetat să merg, visam la lumea veche, dar neuitată, a așezărilor din Țara Moților.

Pe șosea, puține mașini. În dreapta mea, un râu de munte, menit să-mi accentueze simțirile credinței către ceea ce urma să mi se-nfățișeze înaintea ochilor dornici de o liturghie ca la țară. Voiam să aud cum vor cânta femeile îmbrobodite, să văd cum va ieși popa cu sfintele daruri, cum se vor închina enoriașii, ca și când s-ar fi înțeles dinainte, cum se pleacă și se ridică capetele, mâinile și banii pentru cutia milei (Domnu’ să primească!) – gesturi ale zonei în care urma să pătrund din motive de lealitate matinală față de hotărârea luată, și anume să iau parte la o comuniune bisericească, nouă pentru mine. Nici prin gând nu-mi trecu că o să-ntâmpin o nesimțire crasă legată de viața Bisericii, cea despre care citisem că e una în duh (martoră și participantă) cu cea a lui Hristos (Mântuitor, spun textele biblice), cel care a făcut posibilă coborârea lumii de sus în cea de jos, a universului credinței în mlaștina disperării. M-am trezit, ca prostul ce nu pricepe gluma, într-o lume certată cu Dumnezeu.

Ajuns în fața bisericii, le-am abordat pe cele două băbuțe care stăteau, ca mine, privind la cer, martore ale întârzierii Împărăției.

─  Bună dimineața! N-a-nceput slujba?

─  Nu, nu.

─  Și unde-i preotul? A venit?...

─  Ba! schițând un zâmbet. Aveți treabă cu el?

Cu Dumnezeu aș avea eu treabă, am spus în gând, fiindcă gura fu mai deșteaptă și se stăpânise la timp.

─  Nu. Eram doar în trecere.

Am așteptat douăj’ de minute, după care am reluat.

─  S-a mai întâmplat să întârzie?

Iar ele cu calm și c-un soi de uimire 

─  Ei, o fi-ntârziind și el ca tăt omu’, dar treb’e s-apară.

─  Și stă departe de-aci?  

─  Sus pe vale, prima casă, pe partea dreaptă. Dar dacă nu vine pân’ la unșpe, nu mai vine deloc.

─  Păi cum așa?... Vine cu mașina sau pe jos?  

─  Nu, pe jos, că n-are mașină.

Am mai așteptat vreo două-trei minute, timp în care s-a apropiat de noi o altă femeie. Îmbrăcată elegant – cu ușoarele-i loviri de tocuri – a trezit în mine întrebarea dacă n-o fi chiar doamna preoteasă. Unde mai pui că ne-a întâmpinat cu un salut (pe care l-am uitat) și c-o afirmație (pe care am reținut-o):

─  Păi popa e plecat la hram la mănăstirea M. Îi cu episcopu’ și cu ce’lalți preoți.

─  Și a anunțat pe careva că n-are să mai vină? simțind că ne ia de proști și că va răspunde, ca-n filmele cu Stan și Bran, că, desigur, a anunțat-o pe ea.

─  Păi s-a-nunțat, cu vocea ei cristalină, asemenea râului din apropiere.

─  Unde? Când? Și, atunci, oamenii aceștia (luându-i în considerare și pe cei care urmau să sosească) de ce-au venit la biserică?

─  S-a anunțat din gură-n gură. S-a anunțat de ieri. Dar aveți ceva treabă cu el?

─  Nu, doar așa... Voiam să văd cum e slujba la sat. Știți..., eu vin de la oraș. Și..., mă rog, asta este. Poate altă dată.

După ce mi-a explicat cum pot să ajung la mănăstirea M., am rămas să fac autostopul pentr-un scop de zile mari: participarea la o liturghie arhierească în incinta unui lăcaș plin cu chipuri îngerești, nu atât de renumit ca altele, dar bine cotat în zonă, și nu în orice zi a anului, ci chiar de prăznuirea Sfinților Români.

Dar șoferii nu și-au oprit mașinile ca să mă ia cu ei, în drumul lor, pe șoselele Grădinii Maicii Domnului. Erau ei mânați de sângele veritabil al unui neam de războinici, apicultori și mari iubitori de adevăr, dar acesta nu s-a manifestat în rotirea volanelor. Fapt ce m-a făcut să cred că în spatele lor nu erau românii noștri, veșnic săritori, ci șoferii străini oferiți de Providență ca să-mi încerce credința.

Obosit, m-am întors de unde pornisem, nu înainte de-a telefona unui prieten, certat și el cu soiurile rumânești de tristă amintire și de a-i relata cele pățite. La care el, cu franchețe, mi-a replicat că e o problemă de administrare, de logică, de gândire și de credință, în cele din urmă. Așa-i, am continuat, dar dacă eram în locul acelui preot, iar episcopul m-ar fi chemat la hram, fără să-mi găsească un înlocuitor, l-aș fi refuzat, cu tot fastul ceremonios al slujbei arhierești pe care l-aș fi pierdut de dragul sau din obligația, neplăcută uneori, de-a sluji pentru trei babe, câțiva moși și-un băiat de oraș, de vreme ce nu slujesc numai lor, ci și mie însumi, și tuturor oamenilor de pretutindeni, și nu în ultimul rând lui Hristos, cel care m-a uns, din vistieria Treimii, cu a sa ungere, ca să-mi păstoresc turma până la moartea ce nu a survenit încă, luptându-mă pentru cea din urmă oiță ce s-a transformat în căpriță și confundă iarba cu mătrăguna și apa dulce de izvor cu țițeiul, de zice că-i Cola, încercând – pe cât mi-a fost dat să primesc – să plinesc vremea liturgică a epifaniei credinței Bisericii, luptându-mă cu timpul istoric, din al cărui păs am să mă ridic, în rugăciune, și-am să rup cerurile prin invocarea Duhului Sfânt, și-am să aplic legea cuvântului, precum și pe cea a credinței, de acolo, din micul lăcaș de cult, păstorind și profetizând în misiunea pe care o am, aceea de a-i aduce, de a-i menține și de a-i veghea pe cei încredințați mie de Domnul, în încercarea lor de a atinge Absolutul, așa cum i-am primit și cum ei continuă să fie, în cioareci sau catrințe, cu unghiile curate sau cu doliu sub ele...

Pe mine cade sarcina de a releva, într-o primă fază, lucrurile noi de sub soare și de a spăla ochii celor ce nu le văd, de a le da hrana necesară transformărilor lor lăuntrice (nu mici și bere), urmate de dezbrăcarea hainelor vechi și purtarea celor noi, țesute de Duhul Celui ce a venit și are să mai vină, de Cel ce se dă spre hrană la fiecare sfântă liturghie, pentru ca tot cel ce cere să primească – adică și cel de la țară, și cel de la oraș, și cel din parohie, și cel din mănăstire –, ca să nu flămânzească în casa pâinii și apoi să aibă motive de dezvinovățire în fața acelui plenar: pentru ca toți să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină...

Pe când aici erau nevoiți să stea la Ia-mă, nene! ca să ajungă la liturghia în care, un sobor de preoți ce și-au abandonat parohiile (să nu faci ce face popa!) slujea într-o mănăstire de dragul sărbătorii naționale, vezi doamne, a creștinilor români.

Prin urmare, frățioare, iată-mă din nou pe drum, liturghisind cu tine la telefon, ratându-mi întâlnirea „epocală” cu sfințenia satului românesc și cu etosul unui spațiu prea des lăudat de utopiștii paseiști care-și scriu memoriile pe zidurile pline de urină ale blocurilor sătule de vacarmul orașelor ce privesc spre viața de la țară ca la cea mai sigură scăpare... O fugă și nimic mai mult.

Mă auzi?

Stai liniștit, a continuat el. La oraș e la fel. Când arhiepiscopul nostru îi cheamă pe unii preoți la mănăstirea B., în bisericile lor nu se mai slujește defel. Așa-i peste tot. Așa cred ei că-i normal.

Măcar un lucru să ne unească, mă găndeam în timp ce călcam asfaltul fierbinte al șoselei naționale. Dacă nu-i unul bun, e unul rău, pentru că e modul în care am fost învățați să trăim, noi, românii: să ne coagulăm în jurul suferințelor pe care noi înșine ni le pricinuim.

Mi-am aprins o țigară, iar ea îmi afumă iuțeala minții. Se pare că dracul, a cărui iarbă o vărsam deja în plămâni, nu stătu mult pe gânduri și-mi trimise un gând de petrecere: o scrumieră în formă de mitră, în care presăram cenușa unei iluzii, folosindu-mă de cele trei degete încărcate cu semnificații creștine, în vreme ce contemplam și încercam să mă lupt cu gândul ce transforma mitra într-un potcap ascuns printre corolele galbene și violacee ale florilor de pe pământurile sălbatice ce mărgineau șoseaua neagă, în timp ce eu, la bustu’ gol, mă rugam Domnului să nu leșin de căldură.

Visam la apa din frigider, la dușul rece pe care urma să-l fac, la înghețata cea de toate zilele, la cărțile din bibliotecă, la internet, la un documentar cu flori pe care doar călătorul singuratic le poate admira, un cadru intim al întrebărilor ce merg direct la rădăcină, ca secera culegătorului năimit cu ziua, și mă-ntrebam cine m-a pus să plec dis-de-dimineață și să mă-ncred în alții, când e ușor să fii ceea ce nu ești, mai ales că el nu se-ncredea în ei, pentru că-i cunoștea pe toți și nu avea nevoie să-i dea cineva mărturie despre om, fi’ndcă el însuși cunoștea ce era în om...

(2) Din jurnalul surorilor mele triste

De două săptămâni sunt la A. Mai exact, la Mănăstirea A. Situată în apropiere de C., undeva după B. Razele soarelui se unduiesc printre dealurile borțoase care nu-i dau de ales. Nici măcar lui. Forța lor e implacabilă... statuată de veacuri.

A plouat în marea parte a zilelelor ce se unesc cu nopțile în aburul emanat de aceleași dealuri. Ele nu se smeresc în fața omului. De fiecare dată când ies din arhondaricul anexat stăreției (de unde un ochi mă privește – trezvitor și deopotrivă adormit de căldura unei minți năimite la zdroaba muncilor ascultării) nu este să nu le surprind măreția tăcută a șoldurilor mângâiate de vânt și udate de ploaie sau să nu le contemplu graiul pietros, rămas după lovitura râului.

Ceața spectrală pare a fi – ca și când ar sta la pândă, fumând întruna – unul dintre spiritele blânde ale locului. Îmi ademenește privirea și p-ormă mi-o pierde într-un departe, cât mai departe, pe care doar Dumnezeu îl cunoaște. Cum tot acolo te pot duce și fetele care mai poposesc pe aici, cazate la doi-trei metri de ușa chiliii mele, lăsând în urma lor un parfum dulce-muheresc (am înlocuit i-ul din motive evidente) cu care era să mă intoxic de câteva ori, în încercarea mea de a mă bucura de-o toaletă neocupată. Slavă Domnului, că cei de la mănăstire nu s-au gândit să blocheze ferestruica cu vreo icoană sau cu vreo carte de cult, cu scopul de a-mi obtura vederea în exterior (spre lumea desacralizată) și a-mi lărgi orizontul interior – unde-i adevărata împărăție, cea demnă de-a fi contemplată!

Fete din soiul neîmplinit și neliniștit al postmodernismului (care nu postește) de toate zilele: cu batic și fără, cu fuste târâie-preș sau cu pantaloni lărguți-drăguți, high-tech sau de la coada vacii, bucaleștence, albaneze sau de peste hotare. De toate pentru tot ochiul care, după cum vă spuneam, ațipise de la căldură.

Cu câteva zile în urmă am vorbit cu una din București, glosând, ca de fiecare dată, pe marginea ideilor ei frumoase despre unu, doi, sau cei trei copii pe care vrea să îi aibă, și despre Familie, Biserică, Iubire ș.a.: „Foarte frumos, sora mea, dar să știi că bărbatul e poligam prin definiție și..., știu, știu, n-am să-ți repet acest lucru în fiecare zi, dar ar fi trebuit să-l știi deja”, și un nod în gât, și-o posibilă decepție, și un zâmbet, și-un „Ne vedem mâine!”, iar a doua zi, toate bune și frumoase, că dé, în seara aceea îi făcusem focul, ca să poată să facă duș ca toată lumea, „că așa-i, uneori, la mănăstire, surioară.”

O fată drăguță ca o măicuțâță... a venit ca să se bucure de liniștea spațiului sacru și a dat peste dracu’. Dar ce să-i faci? Așa e-n lume: când vrei să le drăgălești nu le găsești chiar dacă le cauți cu lupa, iar când, cu lupa-n soare, ți-ai dat foc la valiză și ai plecat de nebun la mănăstire, atunci le pune michiduță să te caute, cu inima (vezi Doamne) la Tine, dar cu mintea la stamina lunguiață a garofiței.

Ce-i drept, nu mi-ar strica o „zbenguială legală”, mai ales acum, în sub cincisprezecile grade câte-or fi afară (iar dacă Natura e mama noastră a tuturor, de ce fug oamenii de ea și își concep progeniturile între betoane?) Stați liniștiți! Ați citit bine. Dar toate la rândul lor, iar în cazul în care nu va fi să fie pe lumea aceasta (îmi zic în gând, fiindcă mi-e teamă să le-o spun în față) va fi pe lumea cealaltă. Și vă promit, dragele mele, că n-am să uit de voi și am să vă iubesc pe toate, cum oi putea.  

Nu mă plâng și știu că între două nu mă plouă, dacă amândouă au câte-o umbrelă, când pe cer s-au adunat nori grei de Nimbostratus, iar ceața s-a lăsat atinsă, ca de-un sfârc udat de rouă, de sabia lui Tarquinius Sextus... și m-am trezit făcându-mi cruce, pentru a primi puterea de a-mi stăpâni poetizarea erotică.

Jurnal

O zi ca oricare alta. Mai, 2012:

Sunt într-un pantalon scurt, șlapi, ș-un tricou fără mâneci. Tocmai ce am ieșit de la baie. Bat la ușa fetelor și îi spun celei care a deschis ușa, că poa’ să-și ia apă de băut din bucătărie (cea de la robinet nu este 100% potabilă). Îs niște bidoane albe de plastic și-un vas mare de sticlă. Dacă vrea să-i spună și colegei de cameră, ca să știe de unde... Se uită la mine de parcă i-aș fi violat sfințenia costitutivă (Doamne, iartă-mă!) firii sale pudice și îmi apropie ușa de față, închizând-o brusc în stupoarea tâmpă a chipului său rănit (trezit din rugăciune?) probabil de prezența mea. Întorc spatele și cobor să vorbesc cu fratele Florin. Acesta mă întreabă dacă nu mi-e frig, văzându-mă îmbrăcat sumar, și-mi spune:

─  Aaaa! tu ești sportiv, Andreiule.

─  Sunt, sunt. Mă lupt cu...

Duminică, 20 mai, 2012, 8:37a.m.:

Sunt treaz de la ora 6:00. Unul dintre pelerini, cel care a dormit deasupra mea (paturile sunt etajate), a susținut un concert de sforăieli matinale, rugându-mă, aidoma unei soprane wagneriene, să-mi iau tălpășița și să plec pe terasă unde... acum stau și scriu în jurnal cum scriu eu în jurnal despre ceața galactică, ce acoperă dealurile din jurul mănăstirii, despre F. Chopin care-mi cântă, din dreapta, prin boxele laptopului: „trip-blu-blu-bleum... pic-pac-pi...”, și despre unul A. Camus care-mi vorbește din stânga, prin gura mică a unei ediții liliput la Mitul lui Sisif: „Nu există destin care să nu poată fi depășit prin dispreț.” În mijloc stă jurnalul, iar clopotele au început să bată, turbate, ca zorile apocalipsei: Ceasurile... Sfânta liturghie... Veniți... veni... ve...! Și de ce să mai scriu, când ar trebui să fiu deja alla chiesa? Simplu.

Scriu și despre plecarea mea la toaletă, și despre bătutul în ușă, și despre răspunsul venit după ce am apăsat clanța ce nu m-a ajutat prea mult, căci era încuiată. Iar vocea de dincolo de ușă, ce rostise un sfios „Imediat” după vreo 5 secunde, e  posibil să fi fost vocea tipei de aseară. Și, dacă mă mai gândesc mult la ea, s-ar putea să am dreptate și-am să scriu și despre treaba asta.

Precum și despre faptul că mă uit la foile pe care le-am primit de la o femeie care-și caută un partener pentru veșnicie, una ce poate să-nceapă și mâine, chiar și dintr-o mănăstire. Iar pe una dintre foile scrise de mâna ei, găsesc următoarele:  

„Măn. Frăsinei / Com. Muereasca (Vă amintesc că la Frăsinei femeile nu au voie să intre, mănăstirea fiind în duhul avaton-ului) / Protosinghel I... / 10 lei pentru 40 de liturghii (Mi-a spus că pot să-i trimit banii și prin poștă) / Ierom. D... / Ierom. I... / Vineri de la 11 la 13, Sf. Maslu / Du + Sf. Sărbători /… (Numele femeii) / 0744... (telefonul celular) / 02... (telefonul fix) /... (adresa de e-mail) /... (Localitatea, orașul, strada și numărul)”

Am mai primit de la ea și două rugăciuni, „Rugăciunea tinerilor care vor să se căsătorească” și respectiv, „Rugăciunea pentru căsătorie”.

Chiar mai-nainte, în timp ce scriam, o femeie a intrat de două ori în cameră, prima oară când a vrut să intre la toaletă și a greșit ușa (se iartă), iar a doua oară când a ieșit de la toaletă (se iartă, dar nu se uită). Ce pot să spun? Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Deși sper, ca cea care a intrat să nu fi fost femeia cu foile.

E adevărat că pentru unii (și eu de ce aș fi o excepție?) aceste probleme legate de căsătorie și de viața de familie sunt mai profunde decât aceste fragmente comice pe care vi le-am expus. Doar un lucru nu trebuie uitat în viață, unul pe care l-am primit în dar și pe care-l ofer, scos mintenaș (ca un iepuraș) din paginile ultimelor zile ale acestui jurnal:

„O lege inumană și supraomenească cârmuiește pământul și dacă vrem s-o stăpânim, s-o suportăm, trebuie să ne înfrângem inima.”   Nikos Kazantzakis

Probabil că nu ne-am înfrânt-o destul.  

Slavă lui Hristos pentru toate!

                                                                                                             Mănăstirea A., 11:30 a.m.