(4) [Din balconul meu de cleştar...]

...privesc lumea în față. Acum am multe să-i spun

și-am să i le spun cu franchețe

 

E trecut de mijlocul lunii iunie și încă nu am ajuns

să mă întind cu burta la soare

A trebuit să îmbrac hanoracul negru și să încalec

indezirabilii pantaloni lungi în carouri

fiincă ploua cu găleata și bătea vântul ăl mai

nenorocit cu putință

 

N-aveam chef dar dacă mi s-a cășunat gândul

că n-ar fi rău să mai dau și eu pe la biserică mi-am zis

Curaj băiete!

Însă ușile erau închise iar încăperea era lipsită de orice

suflare umană

Plecaseră cu toții în nu știu ce localitate cu ocazia

a nu știu cărui eveniment sărbătorit cu mai multă

evlavie acolo bag seamă

 

Așa că am făcut cale întoarsă și am luat-o încet spre mall

unde le-am vizitat pe fostele mele colege de breaslă

Prompte la datorie

 

Intrând în vorbă salutând în stânga și-n dreapta

am început cu

Ce faci?

   Bine. Tu?

Mă descurc. La lucru?

   Cum se vede

Salariul?

   Același

Vânzările?

   Ca-n fiecare an

Șefa?

   Azi e liberă

În rest?

   La muncă ș-acasă

 

Uite-o p-aia ce grasă-i și poartă colanți!

decisese involuntar să-ntrerupă șirul întrebărilor și-al

răspunsurilor formale

 

Îi zic că ne auzim mai târziu și îmi continui plimbarea pe

holurile luminate strident ale gulagului negustoresc cu

pereți de sticlă și fier

Salut salut! trecând prin dreptul unui magazin

atent să nu mă împiedic de trupul pipernicit al unui copil

scăpat din lesa mamei sale care se uita (deși n-avea ce să

mai vadă) la posteriorul unei domnișoare al cărei parfum

de firmă se mai simțea în aer

Un culoar întreg de creaturi mercantile o privea lungindu-și

gâtul ca pe prima doamnă a României

 

În vizită la o fabrică de cherestea... flancată de salahorii și

strungarii pistruiați de rumeguș...

Cu părul în falduri solare îi amețise pe toți

Chiar și pe mine

 

I-am înjurat în gând pe mama copilului pe blondă

și pe toți orbeții care-și beliseră ochii și-și rupseseră

grumajii

Altă prăvălie. Aceleași replici

Noutatea era că se însoară. Condoleanțe!

Apoi am strâns-o în brațe. Mai că mi-au dat lacrimile

N-am întrebat-o în ce dată

Am plecat mai departe. Coșulețul cu reduceri beletristice

aflat în pragul librăriei cu dichis de la etajul doi și

cocleala aburindă a barurilor...

 

Cumpăr două și cobor. Salut pe cine mai salut

și pornesc spre Vlaicu

Începe să plouă. Iar n-am umbrela la mine

Pierd tramvaiul și o iau per pedes în semn de sfidare

a Naturii

Îmi spun că nu mai e mult și încerc să cred ceea ce spun

Tenișii fac spume. Bluza se lipește de piele

Noroc că am glugă

 

Dau să intru în scară și simt o mână pe umăr

 

O știi pe aia mică neagră și pufoasă?

   Da o știu îi răspund doamnei administratoare

A călcat-o mașina

Fața i se întristă în armonie cu cerul necurat ce se încovoia

peste blocuri

 

Urc scările. Intru în apartament. Mă schimb mă spăl

mă usuc și deschid televizorul

Aflu că o tânără de douăzeci de ani a fost pusă

sub acuzația de dublă omucidere din culpă după ce

și-a oprit brusc mașina pe o autostradă intens

circulată ca să facă loc unei familii de rațe drăgălașe

ce se rătăciseră ajutându-i pe cei doi motocicliști din spatele

ei să se izbească de autovehiculul grijuliu cu forță cu

brutalitate și cu neștiință – stimați telespectatori

murind pe loc

Condamnată la închisoare pe viață

 

Germania a fost pe punctul de-a fi învinsă la fotbal

de către o reprezentativă a Africii

Războiul Stelelor a fost desemnat cel mai bun film

al tuturor timpurilor

Iar mâine o spune cu zâmbet prezentatorul va fi soare în

orașul de pe Bega. Dar în niciun caz în cel de pe Mureș

(3) Jurnal de Recepție. Clienta

Afară, norii grei se risipiră în soarele ce săgeta din ceruri spre viermuiala oamenilor care se-ntorceau acasă după o zi de datorii și de onoruri pierdute. A apărut din senin și m-a întrebat direct dacă poate să primească un act doveditor cum că a stat la noi: „Știi tu... chestia cu decontarea banilor”.

Desigur! Cu o condiție – explicându-i-o-n detaliu, nuanțe, unghiuri și poziții diferite, ca să-nțeleagă că și noi tre’ să câștigăm ceva de pe urma acestei acțiuni riscante. Așa-i politica..., așa e-n viață, așa-i peste tot.

Acceptă, dar se răzgândește. Nu mai pleacă. Vrea să rămână peste noapte, și-mi achită cu cardul personal.

Zice că vrea să vadă camerele mai întâi, așa că o duc prin trei-patru... curate, aerisite, doar la o sută patruzeci de lei, plus un mic dejun asigurat, dacă te-asiguri că te scoli până-n zece, donșoară, ca să nu-l pierzi și să ți-l mănânce alții, golind bufetul suedez de cașcavalul cu sălămior și de brânza de pe ochiurile cu pâine de secară..., dușuri cu apă caldă și rece la orice oră, da’ numa până mâine la 12:00 p.m., când se va face check-out-ul..., cu toate că poți să mai rămâi, însă am vrea să știm din timp, iar timpul costă parale... internet gratuit, frigider, televizor funcțional și, nu în ultimul rând, un aer condiționat de băiatul de la Recepție, adică eu, deși nu e cazul – n-avem cod roșu de căldură.

Le descui pe rând, gura îmi trăncănește-ntruna, și, cu mâna întinsă către obiectele din interior, i le descriu mai abitir ca-n emisiunile de teleshopping. Hăbăucă de-a binelea, își alege una cu vedere spre curtea în care își va parca mașina de serviciu, pe motiv că-i frică să nu se-ntâmple ceva: ea – fetița cu minijupă și acadea, răufăcătorii – incomensurabili.

Umăr la umăr, în sunetele tocurilor cui, coborâm pe scările marmorate de culoarea pielii pe care aș fi vrut să o ung cu un lapte de corp pentru bătrânețile pe care n-o să le prindem îngemănați, chiar dacă soarele va penetra cerul înnorat, iar temperatura va reveni în limitele ei normale, odată cu presiunea atmosferică de care o să ținem seama, ca să nu ne ia cu leșin și să uităm cum rudele oamenilor muncii din vremea aceea se vor întoarce, pe străzi identice, la casele în care au trăit ai lor frați, părinți și bunici, înainte de a-și da inevitabilul sfârșit în pântecele din care a început năzdrăvănia, cu mult mai devreme de-a mă naște, a trăi și-a povesti cum mâna ei unsuroasă, ce trecuse de sâni, părea s-atingă tavanul, iar acum aranjează prosopul înnodat..., un bandaj în jurul capului legănat dintr-o parte în alta, în timp ce pășește ca s-ajungă în pat..., cu genunchii la piept, scăldată de lumina pluricromă a ecranului.

Degetele îi alunecau pe coapsă, după care se apropiau de rozeta cu petale delicate la atingere, iar indexul aștepta să fie vârât... mijindu-și ochii de plăcere, continuând să intre și să iasă... lăsându-se pe spate, cu sângele zvâcnindu-i în tâmple, simțindu-se extrem de convenabil pentr-o noapte banală de pe lista lungă a itinerariului pe care-l avea de parcurs... cu picioarele flectate, masându-și mugurașul ivit pe limba umedă a dâmbului sacru – abisul insondabil, deci imposibil de cuprins cu mintea, darămite cu mâinile mele ce tremurau de emoție, gândind că stă singură-singurică în camera 102.

O să trec pe la tine, chit că n-am fost invitat. Iau și cheia de rezervă. Nu-ți fă griji. Îmi cunosc meseria.

Îndrăgostit în luna mai

Ori a uitat Dumnezeu de mine, ori răbdarea burlăcească n-a mai avut răbdare, că m-am apucat de iubit în luna mai, odată cu venirea căldurii de oraș, tăcut și consecvent în sinea mea, tinzând spre inima celei ce abia dacă-și amintește cum mă cheamă. Ori aerul stricat de primăvară e de vină, ori vremea neastâmpărată din parcuri, ori banii care-mi părăsesc buzunarele pantalonilor pe care-i schimb la fel de repede pe cât mi se duc paralele prin terase cu măsuțe de sticlă, pe ceaiuri și cafele, pe băncile cartierului plin, de cum s-a dezmorțit vremea, cu băieți și fete, și sticle de apă minerală îmbuteliată, toată-n plastic, ca cerul dimineților azure, la temperatura camerei în care stau, gândindu-mă la ea, încercând să dorm, neputând defel, fiindcă nu reușesc să-mi liniștesc gândurile ce se aprind la amintirea ei,

Cum râdea, cum mergea, cum își plimba degetele prin părul ei electrizant și demonic, lung până la dunga imaginară a sfârcurilor, pe care și-l legăna, cu delicatețea felinelor de casă, de la mijloc, și-l întorcea spre vârfuri, ca o coadă de pește ce plesnește-n apă,

Ori soarele – dușmanul născut din noapte – mă deochease, ori luna – amantă a nevroticilor – îmi turnase, prin ferestre, lumini reci de-ngrijorare, că, atunci când mă străduiesc să-mi lipesc pleoapele, femeia pe care o venerez, ca și când aș cunoaște-o de-o viață, mă trage de pe șoseaua ce duce spre țara viselor, dar nu cu zâmbetele ei de baptistă ștrengară, ci, dimpotrivă, cu zelul școlăresc al unei tocilare de a-l impresiona, prin seriozitate, pe dascălul care o admiră, ieșită la tablă,

Părul ei negru se amestecă în fondul imens de sticlă vopsită, iar rândurile de cretă, pierdute în colțul tablei, devin mottourile unei posibile idile interzise. Ori poate ploile din ultima săptămână, ce au făcut ca teii ce-mi străjuiesc aleea pe care merg la serviciu, unde-am văzut-o pentru prima dată, să plângă-n râuri de lacrimi parfumate, și să-mi provoace dureri de cap, catalizatoare de insomnii:

Gleznele ei, sub tivul blugilor cafenii. Coatele ieșite-n afară, ca două aripioare laterale. Gropițele din obraji și urechile ascuțite de forma frunzelor de fasole sălbatică, agățătoare, șucară... Privirile din jur. Pasul ei de domnișoară...

De n-ar mai...

De n-ar mai...               în sufletu-mi pustiu

Pieptul mi-e căptuşit cu nori negri

Mă apasă   mă doare și mă port singur pe umeri

Viaţa mea se joacă în serialul pe care-l urmăresc  

Aici morţii nu mor iar vii se transformă

Cupluri ce se cunosc de mici încep a se iubi

Viitorul e la fel    de incert

E o gaură în mine.      P r i v e ș t e

Şi nu m-ai surprins culcat pe spate

stăteam în capul oaselor

spălat pe fața cu care te priveam prin toți porii   

cu genele mele lungi asemenea limbilor subțiri

și lipicioase ale plantelor carnivore pe care

le-am văzut pe National Geographic

(cu verde în loc de galben – varianta ungurească)    

îndreptându-se înspre scutul tău energetic anti-mine

împresurat de brațele fine ce ieșeau din pleoape

și forțau nota

dar nu mai mult decât ai forțat-o când n-a fost cazul

mulțumindu-te să riști totul pentru o nouă excursie

departe pe apele mării

dar în aceeași barcă de mare viteză cu cel care

te strânge acum în brațe

cel care a refuzat – Ține minte!

(deși a fost avertizat de la-nceput) să te biciuiască

cu asprime de vorbe

ca să-ți prezerve râvna de-a porni o relație

la prima cheie  

fiindcă erai cum eram toți orgolios de sinceră

bătută de soare arsă de pofte

și nu știai că haltera pasiunilor nemărturisite  

îți va reda roșeața naturală a pielii

ce de-abia aștepta să iasă din blana groasă a iernii

ce parcă nu se mai termina

și să se bucure în trecere de primăvară

plăcut amețită de căldura solară a celui de-al doilea

anotimp ce ni s-a dat drept povară spre aducere aminte

de cenușiul acelei perioade de autismul invernal

ca să-nvățăm să prețuim lucrurile cu mult timp

înainte de-a le pierde

[Pentru că spațiul ireal...]

Pentru că spațiul ireal... neatractiv... aglomerat cu perdele, cearșafuri, și pe rafturile de lemn din camera în care am stat de atâtea ori singur, scriind pentru nimeni... cu geamul deschis înspre plasa deasă, urâtă de țânțarii verdelui de-afară, invadat, de când cu căldura zilelor de primăvară, de umedul gri al blocurilor din care facem parte, și de cerul peticit cu norii inutilității... dacă-i priviți cum îi privesc eu... înțepați de antenele parabolice și paratrăsnetele acoperișurilor unui cartier... fără consimțământ și plăcere... negăsindu-mă, pierdut printre ferestre și balcoane pictate-n polen și cerneală... cu izolații noi, așa că nu se mai udă cum se udau pe vremuri, când scriam, împins de glas, pe-o foaie ce refuza să se umple de semne greu de înțeles pentru mine, darămite pentru alții, mai mult sau mai puțin avizați... adică de nimeni, așa ca un laitmotiv pe care nu-l cunosc, dar nici nu-mi doresc... și-l rog să mă lase-n pixul meu, să mai zgârii hârtia până nu vine cârcelul literar cu fasoane și să-ncep să mă iau după ei, pentru faima și ovațiile sălilor de spectacole... toată lumea-n picioare... reflectoare și aplauze la scenă deschisă...

Prefer să-mi beau ceaiul în liniște, să-mi sparg coșurile de pe nas în oglinda din baie, să-mi moi penița în puroiul strâns pe unghie și să-mi dau drumul, deși nu-mi amintesc să mă fi oprit... și ca un cancer de piele frecată cu sare mi se duce timpul ținut treaz de nevoia de-a visa... conștient că a mă hrăni ca să nu mor e totuna cu a mânca pentru a muri...

Așa că – ferit de ochiul morții, la adăpostul bătrâneții din spațiul în care respir, fi’ndcă-s încă tânăr... neatins de uscăciunea vârstei... forță și voință... amenințat doar de-un câine care nu latră, nu-ncearcă să mă muște, ci dă târcoale, vorbindu-mi în cuvinte de nepătruns... chiar și pentru ele, prietenele mele din anii ce-au trecut, asta-i meseria lor – sunt zbârlit... vântul suflă, furtuna se apropie, mută perdeaua din loc... zeci de mângâieri... mesageri de război... trimise să m-anunțe că vine... să ne pregătim... cântând cu vocile lor amorfe... să știm la ce să ne-așteptăm... cu fulgere și tunete care se vor hului peste noi... să sosească din clipă-n clipă... vuid pe la colțuri și crăpături... grăbind spre case copiii și nevestele... simțind prin déjà vu-uri cum are să se termine povestea, cum va fi să fie când o să lovească cartierul, orașul, lumea toată...

Ducă-se unde-o ști... facă ce-o vrea... dar mult să nu stea, ca să mai avem cu ce și cine povesti: Nu noapte bună, copii!, ci cerul era vărgat pe dinăuntru de venele și arterele luminii pe care noi n-o vedem... poate dup-acel pas cufundat în groapă, pe care-l facem, prinși de doamna moarte, salariată cu normă întreagă, în conformitate cu legea universală a muncii: Muncești, deci exiști, altfel riști să te pierzi și să te ia în primire... N-ai ce-i face, te obișnuiești și cu asta...

Luminile erau stinse, ferestrele de ploaie linse... lumea din spatele lor vorbea în șoaptă, asculta tempesta... unii plecaseră la una mică... departe... ca să uite.

20 aprilie 2014

actrițe cărunte ce ascultă muzică populară

stau ghiftuite pe fotolii de răchită

figurine de ceară     ce pârâie    picior peste picior

ca la tinereţe   când dau să şi-l mişte ahtiate

cu subțiri şi fildeşii portţigarete      între dește

înfundate cu ţigări bulgăreşti ce le-afumă ciorapii

pe craci           în sus           divulgându-le vocația

cupe ale sutienelor cumpărate

de la ⸱⸱⸱⸱⸱▫▫ Consignația ▫▫⸱⸱⸱⸱⸱ 

melodia instrumentală tăiată de-un hristos a-nviat

de ciocnirea ouălor    a paharelor     şi a călcâielor

clintite de-un hai să jucăm       pătrunde       prin  

peretele-bibliotecă...

minunatul viers polifonic al unui celular   lăsat

(intenţionat?)     să sune 

animă atmosfera dansantă a cutrelor seculare

ce ţopăie căpreşte

apare o voce masculină și-un acordeon    ce plâng

pe ţigăneşte

pun mâna pe telefon     cad rafturi de cărţi de care

n-am parte

apelez   sună   răspunde   ş’o implor:

vă rog frumos cu secţia preinfarcte!