Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

4.

Duminica Tomii. M-am împărtășit. Discutând cu fratele Ioan V. Demult, prin anii modești ai copilăriei, ori de câte ori mă pregăteam să fac ceva important: să mă uit la un meci de baschet, să merg la pescuit cu tata sau într-o excursie cu prietenii, să dau ultimele teze și-apoi să visez cu ochii deschiși la vacanța de vară, mă copleșea un sentiment de bucurie, de parcă cerul s-ar fi crăpat, iar o voce angelică m-ar fi chemat la etaj. Însă imediat, sau (rar) după câteva minute, acea senzație beatică dispărea ca ceața în fața razelor solare de amiază, și mă trezeam, în gât și-n suflet, cu o greață existențială, pe care nicio gargară cu apă sfințită n-ar fi izbutit s-o înlăture. Toate acele „clipe de extaz” ce urmau să fie experiate de mine și pe care le așteptam ca pe o salvare din fața morții (viața plictisitoare dintr-un cartier postcomunist), toate acele lucruri „negrăite” ce aveau nevoie de mine (și eu de ele), ca să-și facă simțită prezența în istoria spiritului, deveneau dintr-odată praf și pulbere, confirmându-și (pentru a câta mia oară?) nimicnicia. Brusc, îmi picau solzii de pe ochi și reușeam să văd că împăratul n-are nicio haină nouă pe el, ba dimpotrivă, poartă același costum imemorial pe care-l purtase și Adam când se credea rege. Era ca și cum cel de sus (fie Dumnezeu, fie mintea mea) îmi juca festă după festă, lăsându-mă să mă amăgesc cu efemeridele acestei lumi.

Imagini peste imagini, întâmplări peste întâmplări ce se perindau în capul meu și păreau sacre (dar nu intangibile), erau acum cu nimic mai presus decât un fir de iarbă, pe care, în arșița verii, un soare bădăran îl strivește sub tălpile-i fierbinți. Și-am dedus că acel dezgust total pentru ceea ce mi-am dorit cu câteva secunde-n urmă era reflexia gândului meu ce se lovise de lucrurile – culmea! – trecătoare, de o limită, de acel „PÂNĂ AICI!” Pentru că mai departe nu se putea merge. Imaginația nu mai era în stare să ducă „povara” fericirii.

Același dezgust îl simt adeseori când mă pun să mă rog. Și – lucru straniu – nici urmă de bucurie. Este ca-ntr-o probă cu obstacole, unde-i obligatoriu să le surmontezi pe toate, dacă vrei ca la final să te numeri printre cei care-au învins. Însă până să m-apuc de treabă, mângâiere sufletească, ioc. Probabil că celor care au gustat din ea le este mai ușor să-și îndoaie genunchii și să-și deschidă ceaslovul. Dar nouă, ăstora mai mici, ne este (cu mici excepții) imposibil. Cine ne garantează că desfătarea post-aleluia nu-i decât pârga somatomintală a corpului nostru? Poate că vinul roșu cumpărat din Grecia are mai multe de zis decât aș fi crezut la prima înghițitură. Pricepi ce vreau să zic?

Fratele Ioan o dădea înainte cu masonii și cu noua ordine mondială, că nu știe ce să facă: că ar cam vrea să se căsătorească, îns-a găsit cu cale să intre la mănăstire, și s-a hotărât să aștepte sfatul duhovnicului – un avă notoriu, cules de prin patericul românesc contemporan.

Privindu-l mai atent, îmi dau seama că nu se îndoiește o clipă de ceea ce declară. Și-mi pare a fi un tip cumsecade. Măcar el crede în ceva – spun fără să rostesc –, și cerul mi se deschide din nou. Dar de data aceasta, nici glas de înger, nici raze de soare. Doar forma foarte clară a unei mâini de om, pe bolta tristă, cu policele, încrețit la mijloc, îndreptat în jos.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

3.

„Căci jugul Meu este bun și povara Mea este ușoară” (Matei 11, 30). Un paradox des întâlnit în Sfânta Scriptură, ce pleacă de la faptul că rațiunea divină este cu mult peste măsura înțelegerii noastre. Cel puțin așa se aude în mediul teologic.

Și, cu toate astea, de ce jug, ca și cum ar trebui să fim robiți, de ce povară, ca și când propria noastră existență n-ar fi fost destul de greu de purtat? Și de ce bun, îngăduitor, binevoitor și, implicit, ușoară, lejeră, blândă? Am fost creați ca cineva să ne tot frece ridichea, și din când în când să ne mai facă cu ochiul ca să-i ridicăm osanale? Nu era mai comod – și pentru el, și pentru noi – dacă le făcea pe toate simple de prima dată? La ce folos atâta filosofie a compensației? Căci până la urmă la asta se rezumă totul: cineva te pune la muncă și zice că o să încerce să ți-o ușureze sau îți mărește salariul. Iar în caz că vei avea nevoie de spitalizare, există întotdeauna un loc în care vei putea să te întremezi și să uiți de tot ce-a fost; se numește Rai; probabil c-ai auzit de el.

Nu despre același lucru a vorbit și Ioan Evanghelistul când a afirmat că poruncile lui Iisus nu sunt grele, nu-s împovărătoare, nu-s cumplite, iar dacă vrem să ne demonstrăm loialitatea față de cauză (iubirea) trebuie să i le păzim cu strășnicia unui om care, după ce-ar face din căcat bici, ar cânta cu el, una după alta, Rapsodiile de Primăvară, mai ceva ca Tudor Gheorghe? – că doar „aceasta-i biruința care a biruit lumea: credința noastră” (1Ioan 5, 3-4); iar credința (n-am spus-o eu) „este ipostaza celor nădăjduite, certitudinea lucrurilor nevăzute” (Evrei 11, 1).

Cu alte cuvinte, două pilule cu extract de frunze de coca sau un cocteil cu energizante și anxiolitice; nimic mai mult.

Poemul de dimineață

era o fată foarte frumoasă

mult prea frumoasă pentru meseria
pe care o practica
regulându-se cu diverși bărbați
unul după altul, duș după duș
fiindcă unii transpiră și miros urât
nu doar ea, ci și o altă fată la fel de ochioasă
filmate, puse pe internet
și pagina web unde a descoperit-o dinu
prietenul meu de-o viață, ce m-a chemat în oraș
ca pe urmă să uite de noi doi și să se ducă cu ea:
carul mic, carul mare & alte fantezii
se pare că știa, și tocmai de aceea i-a dat întâlnire
și s-au întâlnit, ea și el – amândoi un zâmbet
au rămas, eu am plecat
vrând să intru la metrou dau peste unul cu vestă
zice că pe-aici nu se trece!, adică se lucrează
nu e chip să discuți cu el, n-ai cu cine
mă-ndrumă spre o altă gură de metrou
o alee unde îl găsesc pe ghiță
și-a luat tabletă, îmi cere celularul ca să...
multe poze cu el și noua sa constelație
refuz să i-l înmânez, nu văd de ce-aș face asta
și, din nou, alarma de la telefonul
colegului de cameră: gata cu somnul!
dinu e căsătorit, în arad nu sunt metrouri
iar ghiță, de felul lui, trăiește din datorii.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

2.

Citind despre sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim și Învierea lui Lazăr, m-a străfulgerat o epistemă foucaultiană. Iisus Hristos l-a înviat pe Lazăr, prietenul lui (Ioan 11, 11), iar oamenii s-au bucurat foarte după această ispravă și au crezut în El: dovadă că, după câteva zile, mulțimile care veniseră în Ierusalim ca să se curățească au ieșit în întâmpinarea Împăratului lui Israel (Ioan 12, 13).

După cum se vede ele trebuiau mai întâi pregătite (provocate, sensibilizate într-un fel, îmbucurate: absorbite și integrate în bucuria învierii) pentru a-L putea primi (cum se cuvine) pe Mesia. Fiindcă un om întristat nu reușește să-L accepte pe Dumnezeu cu una, cu două, și e nevoie de un stimulent de iubire care să declanșeze o cât de mică plăcere sufletească, necesară receptării adevărului atât de „accesibil” nouă.

Ciudat cum de putem să mutăm munții din loc după un dram de revelație, cum avem trebuință de infime certitudini ca să înfăptuim câteva minuni, sau (privați de lucrurile elementare) să scoatem fiara din noi și să mușcăm pe oricine ne iese-n cale. Așa cum, de pildă, Iisus – lipsindu-se de pâinea cea de toate zilele și flămânzind în timp ce se-ntorceau din Betania (Marcu 11, 12) – și-a dat în vileag „omul” din el, blestemând smochinul care n-avea decât frunze (pentru că nu era încă vremea smochinelor) și, după ce-a intrat în templu, i-a alungat pe cei ce vindeau și cumpărau în acea zonă, răsturnându-le mesele și scaunele. Iar acest tărăboi, pentru că nu mâncase la timp?

Bine ziceau părinții din vechime că mai toate boalele sufletului pornesc din crăpelnița pe are o dăm/n-o dăm pântecelui. Nu degeaba ni se oferă Hristos, în sfânta liturghie, sub forma pâinii și a vinului. Știe El ce știe.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

1.

Ziceam Doamne Iisuse... și iuțeam ritmul. Când mă grăbesc la rugăciune e ca și când aș fugi de împărăția lui Dumnezeu. Dacă rugăciunea trebuie să fie o stare permanentă de conectare la dumnezeire, unde naiba alerg?

E de la sine înțeles că, de vreme ce zoresc dialogul cu divinul, intenționez să termin cât mai repede, că mă plictisesc, că nu-mi place, că mi-e foame, că în câteva minute o să înceapă meciul, iar io-s un fan înfocat al Diavolilor Roșii și n-am ținut niciodată cu îngerii lăptoși ai Realului.

Numai prin răbdare pot dobândi un soi de comprehensiune pe care risc s-o scap printre degete. Să nu calc pedala prea tare! Oricum, tot la Dumnezeu ajung.

Însă nici Hristos n-a călcat-o mai încet când s-a gândit că treizeci și trei de ani e vârsta potrivită pentru decolare. Cine l-ar fi putut opri să stea la o cioacă cu apostolii, să zicem vreo două mii și mai bine de ani? Că doar sinodul de la Niceea a hotărât că era și el dumnezeu adevărat. Prin urmare, de ce s-a dus glonț către lumea de sus și a lăsat în urma lui sunetul sec al unui foc de armă și un miros înțepător de praf de pușcă, pe care le simțim și azi când trântește popa o molitvă și cădește în exces?

Putea să mai zăbovească câteva secole. Nu crezi?

Așa a înecat Dumnezeu pe egipteni în mijlocul mării

Mulți se întreabă ce-o să facă dacă Iahve

Îi va ispiti ca pe Iov

Asta-i ca și cum ai fi în șomaj

Și visezi la o cină romantică cu Natalie Portman

 

Citesc din Cărtărescu așa cum citesc evreii

Din Torah

 

Realizez că literatura nu-i pentru oricine

Fi’ndcă Hristos nu spune pace tuturor

Ci pace vouă

 

Spre seară schimbând macazul m-apuc de Brumaru

În surdină se aud melodii bisericești

Se potriveau de minune

 

Lălăielile trifon-lugojane: „Doaaa... mne miluiește-ne”

Cuvintele lui Brumaru: „Servitoarea mulgea vaca

Sta impudic cu picioarele dumnezeiește desfăcute

Și eu...” citeam cantorii fredonau și cu toții ne bucuram

Întrerupți de zgomotul zăpezilor pleoștite

Când taxiurile se perindau printre blocuri

 

Deși mi-am făgăduit că n-o să mai mănânc după ora 6

Pe la 11 topesc o sută de grame de ciocolată cu alune

Ș-o pungă de pufuleți cu aromă de pizza

Cine știe care să fi fost problema:

Ceva legat de voință? o nevoie afectivă?

Dar atunci când pricepi oare mai trebuie să crezi?

 

Pe la 1 în timp ce urmăream The young pope începe să

Mă roadă iarăși                   ...cereale amare într-un bol

Și juma de cutie cu lapte

Lichidul opac desparte patul de fulgi în două părți

Care-apoi-se-amestecă-n-viteză

 

Vezi Natalie așa i-a trecut Domnul Savaot pe israeliteni

Prin vâltoarea apelor

Și p-ormă i-a înecat pe egipteni în mijlocul mării.

Realismul magic al sărbătorilor de iarnă

m-am întrebat adesea ce s-o fi-ntâmplat cu porcii

din ținutul gadarenilor cei pe care o legiune de demoni

s-a hotărât să-i turbeze în așa hal încât să se arunce

în mare ca să li se piardă urma cât mai repede  

și să se-ncheie odată povestea

că de murit sunt sigur că n-a murit niciunul

au înotat ca orice mamifere ce cresc în apropierea apelor

ș’apoi s-au aciuat care pe unde:

cei mai mulți dintre ei s-au întors la proprietarii lor

sau au greșit adresele dând naștere unor certuri banale

între vecini

alții au rămas la marginea regiunii respective

gândindu-se dacă ar mai avea rost să intre

iar restul – să le zicem cei care au simțit că vremurile

o să se schimbe – au luat calea exilului în căutare de

ținuturi – am spune noi – mai puțin intolerante

despre aceștia din urmă am citit într-o carte

c-au ajuns să constituie o atare putere rurală

în ținuturile de est încât au îndrăznit să se răscoale

împotriva oamenilor ca țăranii lui horea

contra nobililor maghiari

cât despre cei care au rămas la marginea orașelor

probabil că n-au mai suportat arșița acelor zile

și s-au întors la umbra cotețelor pentru a fi trecuți

pe răboj și trimiși înapoi la păscut

noroc cu sărbătoarea ignatului că nimeni

nu și-ar mai fi bătut capul cu ei

și ar fi crezut în continuare că-s niște animale

cu viață scurtă și c-o istorie deopotrivă

acum – când miros a păr ars și nea ghiță se pregătește

s-o curețe pe betty după urechi

mânuind cuțitul ca nimeni altul

lucrurile încep să-și divulge sensurile nu de mult ascunse

dar poate că-i doar efectul cele două pahare de jinars

ce s-au pornit imediat cu colinda

că toți am fost nevoiți să bem din sânta băutură a iernii:

unul în cinstea noastră ș’unul în sănătatea porcului

ș’un altul ca să ne facem curaj adaugă nea ghiță

umezindu-și buzele crăpate de ger

curaj pentru ce? îl întreb

că doar nu-i ca și când o să ne luăm la trântă

cu biata scroafă – ca de la om la om

ca de la țăran la...