Cu dragoste (O scrisoare deschisă)

Când Iubirea s-a întrupat, luând cu ea apele de sus, pentru a ne scălda în slava sa de neînțeles pentru noi, cei pierduți în grijile apelor de jos, când Dumnezeu Tatăl și-a plecat fruntea ca să se împlinească cele de mai înainte de vremi, și când Duhul ce susține toate ne-a luminat în vederea priceperii celor ascunse, acum când îngerii și oamenii se unesc în cântul lor de glorificare a Creatorului, cerându-i să mai prelungească vremea lucrării, cu scopul de-a fi mântuiți nu doar „cei aleși”, acum când ar trebui să uităm de necazurile trecătoare și să ne unim forțele (din ce în ce mai slăbite) pentru a le da uitării în brațele Fiului lui Dumnezeu, acum când ieslea nu se rușinează să primească pe Luminătorul Lumii, chiar dacă Lumea a rămas la fel (sub vraja celui viclean), sfruntând, prin propria ei ignoranță, misterul arzător al zilelor de iarnă. Și nu numai pentru atât, ci și pentru toate nedesăvârșirile noastre, acumulate de-a lungul prea multor ani de scindare, vă transmit, pe calea internetului, sincere mele salutări și binecuvântări întru Hristos, Domnul nostru, nădăjduind la o zi fericită, pentru toți, când solzii de plumb ne vor cădea de pe pleoape și inimile de piatră ni se vor topi la auzul glasului Celui ce ne va spune: „Veniți la Mine..., veniți și moșteniți...”, la ziua cea mare a reîntâlnirii – zi ce își reînnoiește obârșia an de an, în zilele de 24 și 25 decembrie.

Cu acest prilej, al vestirii posibilității unui nou început al pocăinței, m-am gândit să vă port în rugăciunile mele și să vă rog ca și voi, la rândul vostru, să purtați pe fiecare dintre cei pe care-i știți sau pe care nu-i știți (indiferent de confesiune și naționalitate) în rugăciunile voastre, pentru o cât mai fructuoasă comuniune cu Dumnezeu și unii cu alții, de vreme ce ne-am înhămat la diversele activități de sacralizare treptată a lumii, împreună cu Hristos, de dragul lui, și nu al vreunui alt motiv, fie el justificabil în ochii unora.  

Vă aduc un îndemn la luptă, nicidecum la odihnă, fiindcă veți avea timp destul pentru aceasta în veșnicia care ne stă în față. La lupta cu voi înșivă, cea mai strașnică dintre toate luptele, la o luptă dreaptă, fără compromisuri, una care să vă țină treji până când pământul va primi ce este al lui, iar Dumnezeu ceea ce este al său, și anume ceea ce a creat în om și (în gelozia-i caracteristică) vrea să țină doar pentru El. Așadar, un război nevăzut în care să repurtați victoria.

Un îndemn special am însă pentru cei care se vor a fi călăuzele noastre în această luptă. Ați ghicit. Pentru păstori. Și-i rog, pe această cale, să nu pregete în a-i cere lui Dumnezeu sfaturile necesare fiecărei probleme, oricât de insignifiantă ar părea la prima vedere. Îi rog să nu se culce pe-o ureche, pe vreun cot ori pe vreun deget, știind că șoferul, atunci când conduce, nu are voie să ațipească. Vă îndemn la veghe, la discernământ, la înțelegere, la iubire.

Se spune că undeva, în Regatul Unit al Marii Britanii, într-o zi de duminică, în biserica goală, o singură persoană stătea în genunchi și se ruga lui Dumnezeu să adune turma risipită, ca s-o poată îndruma pe calea cea dreaptă. Afară, unul dintre localnici arunca cu pietre înspre geamurile pictate ale lăcașului. Neștiind ce se întâmplă și trezit din contemplație, prezbiterul ieși în grabă ca să vadă care era cauza zgomotelor pe care le auzise. Aflându-se în ușă și dumirindu-se despre cine și ce era vorba, îl mustră pe tânărul zevzec ce căuta să nimerească vitraliile cele mai arătoase, și făcu apel la cei ce erau de față ca să-l oprească.

Și unul și altul nu conteneau în lucrarea lor. Păstorul își continua sudalma evanghelicoasă, băiatul nu înceta din aruncatul pietrelor, iar mulțimea se strângea împrejur, mai ceva ca la interviurile televizate. Tabloul era complet.

Văzând că nu răzbește în lupta sa cu necredinciosul, îi ceru lui Hristos să-l trăsnească pe impertinent, ca să se facă dreptate și lumea să vadă atât puterea lui Dumnezeu, cât și a celor pe care El îi ascultă. Pentru că doar așa, credea păstorul, își va putea primi înapoi turma la care râvnise de prea mult timp.

Dar, nu de puține ori, ceea ce-i cerem lui Dumnezeu nu coincide cu ceea ce vrea El. Și, cu toate că mulțimea era din ce în ce mai numeroasă, iar tânărul lăsa impresia că s-a liniștit, iată că Cel Minunat (Ce lucrează prin căi necunoscute nici chiar aleșilor Săi) i-a lăsat pe toți cu gura căscată. În mod deosebit pe prezbiter.

Acesta, visând la pasaje biblice și crezând că Dumnezeu îl ascultă, zâmbea extatic. Doar c-o săgeată luminoasă îl străfulgeră pe loc, și p-ormă să auziră trei cuvinte: Scuze! Am ratat.

Așa că îl rog pe Dumnezeu să nu se mai scuze și să rateze în continuare, folosindu-se mereu de harul său pătrunzător, ca să-i atingă pe toți cei care sunt puși acolo, cu menirea de a ne povățui spre Lumina Vie a Dumnezeirii.

„Între creștini, a accepta să fii numit «părinte» înseamnă să-ți afirmi dorința de a dispărea tu însuți, de a fi golit și deposedat de tine însuți pentru ca paternitatea lui Dumnezeu să poată da curs imensei sale iubiri. Înseamnă a te recunoaște făgăduit, prin jurământ, acestei exigențe care nu reține nimic pentru sine, ci lasă tot spațiul pentru Dumnezeu” (Joseph-Marie Perrin).

O Naștere a Mântuitorul fericită vă doresc! Și nu uitați, cineva vă iubește.  

Al vostru al tuturor, de tot binele voitor

(dar ortodox doar cu numele, căci greu e urcușul Ortodoxiei)

Andrei-Codrin Bucur, Episcop peste mine însumi

†

Cine vine la Mall?

Pășește cu un calm tipic decrețeilor fascinați de belșugul de dulciuri & jucării, ce nu pot să spună dacă visează sau dacă cineva le-a născocit o farsă neinspirată, perpetuându-și din reflex siguranța motrică, de zici că și-a dat doctoratul în „știința catwalk-ului”, felină încălțată...

Suspectăm de unde vine, dar ne-a trecut pragul, așa că hai s-o primim cum se cuvine, se apropie alene, cu aerul condiționat în pletele-i blonde-cerate, tot mai aproape, cu pulpițele înfășurate-n jeanși, cu sutienul debordând de-o indecență săltăreață, aproape, simt cum mă strânge ecusonul, mai aproape, un ghimpe în plex, uitându-se înainte, semn că e stingherită și încearcă să epateze sau să nu se facă de râs..., un strop de heroină oprește timpul în loc, ea se gudură.

Căuta să impresioneze, am bunghit-o, privirea răsfrântă în interior (bárem de s-ar cunoaște), nu în exterior, cum majoritatea mușteriilor o practică atunci când doresc să-și cumpere pantofiori de sezon; ea însă nu se numără printre cei mulți – ca stejaru-n câmpie.

Și cum se cade să abordezi astfel de apariții ale unui character indelebilis, neacoperit nici de masca unui fond de ten ce amintește de șicul cutrelor preislamice, nici de poziția corpului (prea ferm, în clătinarea sa), nici de expresia rigidă a mutrei care ascunde o sclifoseală pisicească, și (nici măcar în treacăt) de mocasinii bărbătești din velur spre care se îndreaptă, absentă la diversitatea modelelor pentru nimfe, printre care pășește cu artificialitatea tigroaicelor crescute în spiritul emisiunilor lui Dan Negru?

 

─ Știți cumva unde sunt pantofii pentru femei?

 

─ Da, pițiponcimea voastră. Tocmai v-ați perindat pe lângă ei.

 

⁕

 

Îi probează de cinșpe minute, se uită la ei, apoi pe perete, caută un alt model care să-i suscite interesul, se duce din nou în fața oglinzii spălate recent (căci a fost zi de curățenie) și îi privește când dintr-o parte, când dintr-alta, poate că lumina rece a LED-urilor este de vină, Vă rog să ne scuzați, însă n-avem lumânări, se întoarce de unde a plecat, se așază pe taburet... Mâhnirea se simte în atmosferă.

Chit că nu-i vorba de vreun rest de ceapă călită, un ingredient sau preparat culinar, simptomele unei măcinări lăuntrice i se disting pe muian, ceva pare să-i fi afectat tranzitul intestinal, o enzimă, o secreție ori un gând îl supără pe bietul om. Se binoclează la ultimele două perechi pe care i le-am adus (după scurtele lui oscilări psihosomatice de du-te-vino) și, cu un aer ce mă surprinde prin franchețe, așteaptă răspunsul menit să-i astâmpere plămânii obosiți de alergat:

 

─ Pe care să-i iau?

 

I-am indicat pe cei asupra cărora meditase vreme îndelungată în fața oglinzii, fapt ce l-a mulțumit, replicându-mi că și el agrea acel model, că-l întinereau prin coloritul (la modă) ce contrasta cu vârsta sa înaintată, oferindu-i un suflu inedit, în trend cu duhul veacului, o nouă înfățișare și, prin urmare, o tărie de caracter pe care o uitase în sertărașul noptierei căpătate în dar, cu puțin timp înainte de noaptea cea mare a devenirii întru soț, unit cu persoana iubită pe cearșaful scrobit de pe alcovul evenimentelor atât de feciorelnice, încât le pierduse urma, odată cu primenirea mobilierului din dormitor; acum dădea semne că și le-ar fi amintit, ațintindu-și ochii spre sneakerșii de piele, și..., deschizându-și gura, așa cum prezbiterul își cheamă adunarea la cuminecare, spuse:

 

─ Îi iau!

 

Doar trei secunde a durat bucuria individului nevinovat de situația ontologică în care i-a fost dat să trăiască, până s-audă:

 

─ Nicule, da’ ce, ai douăzeci de ani?! Ăștia n-au niciun Dumnezeu. Îs groaznici, Nicule. Pune-i la loc, și să nu te mai văd cu ei!

 

Trei secunde până să vină „apocalipsa”, ființa plantigradă cu țâțe mici și-o burtă umplută cu venin, tunsă periuță și versată-n lupta împotriva adevărului, cea care a avut influența necesară schimbării de direcție a celui care apucase deja calea dreaptă (a fericirii), unica dintre cele o mie și una de căi ale vâslitului prin viața celor o mie și una de fizionomii ale afecțiunii:

 

─ Nu-i mai vreau – și s-a-ntors.

 

⁕

 

Merg în turmă, niciodată separat. Din dependența față de grupul din care fac parte, li se vădește clasa socială de care aparțin. De-acolo li se trage, printre altele, îndârjirea de a înainta pe culoarul principal, unul lângă altul, spre zona cu articole de încălțăminte pentru copii, unde tatăl, mama, sora, fratele, bunicul, bunica și prietena celui ce era fiu, frate, nepot și iubit se vor opri și se vor posta în mijlocul prăvăliei, blocând accesul celorlalți clienți, după cum am anticipat, și-o să-nceapă (prea târziu) să caute aiurea, amestecând lădițele de carton, adidașii hărăziți atenției celui adorat (invidiat, detestat...), saturat (și asfixiat) de gloata compactă dintru care (voia sorții) a crezut că prinde aripi pentru a...

 

─ Stai jos! Ăștia-s plac? Dar ăștia? Ce zici...? Ți-i aduc imediat.

 

O văd cum caută, năucită, un preț ce era lipit prea la vedere. Mă apropii și-o întreb dacă pot să-i fiu de ajutor în dezlegarea enigmei, ea se uită la mine, ca mai toate cucoanele senile, care n-au cui să-și verse nici aleanul și nici tribulațiile acumulate în cadrul anturajului pe care încă-l cinstesc. (Ce greu trebuie să fie când ajungi la o anumită etate, după ce-ai frecventat bisericile duminică de duminică, păresimi după păresimi, sărbătoare după sărbătoare, și n-ai învățat cum să te spovedești). Mă analizează de sus (crede că nu-mi dau seama), din cerul ei conjectural, iar, când dă să rostească Cât costă?, un alt membru al familiei (ce scotocea în cutiile din dreptul unei ghete kaki, pe vârfuri, și se holba în interior... după Elodia sau pisica lui Schrödinger) îmi răspunde în doi peri, enervat că m-am apropiat, ca și când era de la sine-nțeles, că n-are nevoie de asistență, se descurcă și singur, continuând să cotrobăiască, ridicând capacele de mucava, lăsând în urma lui un șir de cutii nearanjate. Dacă azi vom avea vreo inspecție neanunțată, știți cine o s-o încurce.

Am lămurit-o pe nană, inițiativă ce a ridicat stăvilarul din fața torentului de frustrări și muțenii forțate:

 

─ Noi, bătrânii, nu vedem... Credeam că prețul e pus... Peste două săptămâni sosește pensia, și m-am gândit... Mulțumesc, sunteți foarte...

 

M-am îndepărtat subtil.

 

⁕

 

Între timp, un cuplu ce căuta niște teniși adecvați puștiului lor m-a rugat să le facilitez... Am acceptat. E firesc – pentru asta sunt plătit. Căutând un treizeci și trei, printre cutiile de treizeci și patru și treizeci și doi, le-am propus, dac-ar fi fost dispuși, să se deplaseze... am sunat la celelalte filiale... să le fac cunoscută vestea pe care ulterior au aflat-o, că un treizeci și trei era de găsit, în caz că se grăbeau să..., deoarece celălalt magazin închidea la ora nouă, nu la zece, ca noi. Amănunte ce au succedat întreruperea dialogului de către unul dintre membrii familiei pe care încercasem s-o ajut în găsirea perechii potrivite:

 

─ Un alt patru’ș’doi? fluturând un pantof adus de la raionul de cocalari.

 

─ Nu avem. Și-am plecat să telefonez.

 

Ia ghiciți ce avea acel patru’ș’doi pe care voia să i-l schimb: o urmă de pix, cât gămălia unui ac.

 

⁕

 

Cunoașteți sintagma Black Friday? Ei nu o cunosc, iar dacă știu ceva, nu știu atât cât să nu se aștepte să le punem la dispoziție o reducere numai de dragul Negrei Vineri. Avem ofertele noastre... Plus că rabaturile comerciale preconizate pentru astăzi vizează sucursalele cu produse electrocasnice, nicidecum cele consacrate articolelor de încălțăminte. Deci, nu la noi, ci prin alte părți.

El umblă țanțoș, ținându-și soția de mână, cu nările lărgite, adulmecând (dulăi pregătiți de montă...) discountul pentru care se antrenaseră intens: planuri de viitor, o pereche, două perechi, reduceri colosale, una pentru fiecare pantalon existent în garderobă, el, nevăstuica și fiica, și cizme la discreție pentru Zeul Vânătorii, piele la preț de mușama, poate și-o curea (sau un set), turmentându-i mintea ce nu pășea odată cu el pe pardoseala sectorului de marochinărie. Pasul unei huidume bine-nfipte în principiile matrimoniale, urmat de cel al unui tată mândru de progenitura-i oacheșă, ...cremă de ghete – ea, albă.

S-a oprit într-un final ce se anunța comic, a înhățat un bocanc din vera pelle și nu i-a dat drumul timp de șapte minute, cât a durat promenada sa negustorească printre rândurile de botine cu platformă, ținând de el așa cum stimabila sa consoartă îl ținea din ochi, așteptând să se hotărască. Lângă ea, fetița lor își butona smartphone-ul, frizând o agonie facebook-istă: Îmi dă like? Nu-mi dă like. Îmi dă like...?

Soțul, cocoș de supă nobilă, și-l duse la nas și trase nițel aer, ca să descopere realitatea care (-n toate shopurile cu un astfel de profil) îi era „voalată”:

 

─ Sunt din piele? îmi adresă concomitent cu privirea circumspectă.

 

─ Da – și-și trecu iarăși pantoful pe la nas.

 

Oare ar fi trebuit să-l anunț că articolul respectiv a fost probat de atâția și atâția desculți, cărora nici nu le-ar fi strâns mâna, darămite să le miroasă picioarele?

Am tăcut. După ce a probat unul „pe numărul său”, s-a apropiat de mine și m-a întrebat:

 

─ Ce reducere am la ăștia? – un ins ce nu îndrăznește să se adreseze decât oamenilor mici, orice solicitare a unei persoane cu funcții de conducere fiindu-i interzisă de factorii de cenzură ai psihismului său „european”; că are drepturi, dar îi este frică să și le revendice (deși nu le cunoaște, doar și le imaginează).

 

─ Nici una, pricepând cu cine am de-a face, încercând să-i explic băbește, evitând o tragedie.

 

Ca în alte dăți, am avut dreptate. N-am apucat să-mi termin fraza, că s-a și întors cu spatele, ordonând să se mai cumpere un produs, unul mai ieftin, și s-a grăbit spre casa de marcat unde a fost pus față-n față cu el însuși, dând vina, incontestabil, pe mine – că nu i-am prezentat oferta.

Irascibil, a achitat și-a ieșit pe ușă. Intuise că n-avea ce să caute aici – o chestiune în legătură cu șmecheriile negoțului. Acum îi părea rău, însă n-avea pentru ce. Își achiziționase o pereche de pantofi de calitate, la un preț bun. Dar el nu voia să știe acest lucru. Cine și ce să-i mai spună? El știa destule. Le știa pe toate.

Forţat de circumstanţe

CS..., RS..., unsprezece, punct..., Unde-o fi cutia ciclam cu măsura patruzeci și trei? N-am timp de pierdut, atâta marfă ni s-a livrat..., sarcini istovitoare, Parcă am văzut-o pe undeva, că doar n-a ingurgitat-o vreun client, Iar agentul de pază îmi spulberă monologul:

─ Ajut-o pe doamna, că nu-și găsește perechea!

─ Să meargă la Din dragoste,

─ Nu se mai fabrică,

...

─ Cu ce vă pot fi de folos?

─ Vreau să aflu – ridică tenișii – dac-aveți un trei’ș’opt,

─ Îl scot, i-l arăt, îl probează,

─ Dar alte modele?

─ Numai în zona aceasta,

─ Mulțumesc de ajutor – replică sarcastic. În spate nu aveți?

─ Care spate, gândind cu glas tare, de vreme ce-n capătul magazinului avem expuse articolele pentru bărbați? Doar aici puteți găsi ceea ce vă interesează (pantofi pentru femei, n.a.),

─ Auzi la el... – reluând firul conversațional – care spate?! Vorbești cu subînțelesuri, Ce tupeu! trăgând după ea odrasla de șapte anișori, căreia (printre țoc-țoc-urile neșovăielnice ale tocurilor ei de căpriță) îi zice: Data viitoare când venim la cumpărături, să ne îmbrăcăm frumos, că cine știe peste ce băiat cu doisprezece clase vom da,

Așa că mi-am văzut de treaba pe care o lăsasem neterminată, și m-am dus să caut cutia,

Eu vara nu dorm, nu am somn, Zorii zilei mă... doare capul când ușa de la depozit rămâne deschisă, chemându-i pe indivizii ce ne spionează prăvălia, doară-doară ș-or descoperi (și ei) perechea, neavând nevoie de busolă, fi’ndcă se lasă ghidați de soare..., același de care i-a fost dor vagabondului ce-l pronunță pe el fără i, ca să moară madaranțili care n-aveau cum să-l zărească la Costinești, fiind plecate cu gândul în India, la cules de ardei, gonind-o pe sora lor care a potențat vocile unor masculi alfa ce intonau în cor In-di-a. Așa că: IN-DI-A!, chit că unul dintre ei, ce zâmbește mereu, chiar și după ce-a fost înșelat, repetă: Iu chil mi uen iu left mi, nau iu luching et a ded men uaching,

Și atunci cum de mai poți cânta? Mi se face lehamite, îmi vine să borăsc, Cu atâtea cutii în jur, nu-mi va fi greu, poate doar dezagreabil la vederea unor pete ce nu se asortează cu parchetul laminat, măturat în fiecare dimineață, ca să se vadă discrepanța cromatică impardonabilă pentru un astfel de butic cu pipițe cu fundițe și băieți băgăreți, ce se cordesc pân’ la Soare și vor s-ajungă pân’ la mare, reluând-o la infinit, Nu știu cine-i oprește și de ce mi-o spun de față cu toată lumea, pe undele eficiente (întrucât prostia n-are moarte) ale antiradiourilor cu viață lungă în ținutul românesc de secol XXI, studiouri particulare cu putere sporită de incubație în tărtăcuța firavă a ascultătorilor și ...toarelor ce-s puramente și penisoidal vrăjite de fraze gen: Noi doi știm prea bine că iubirea de foame nu ține, dar să știi că mi-e sete de tine..., prelungite cu sloganul depreciativ Tu ești fata care niciodată nu spune nu,

Adică la întrebarea dac-ar intenționa să lingă eclerul, ea ar răspunde afirmativ, Evident că-i ahtiată, fata mea și a tuturora, cea care nu sesizează conotațiile Nu-ului, nediferențiind albul de negru sau partea din față a chilotului de cea dindărăt, pentru că, după cum ni se relatează în imnul estival, are ceva-n privire când te vrea,

─ Ce ați dori?

─ Pe bej...

─ Îi probați?

─ Dacă se poate,

─ Desigur, Poftiți și-o limbă de plastic (Aștept), Vi se potrivesc?

─ Rămân,

Îi verific și mă-ndrept spre casa de marcat, cu ochiul minții bleojdit la tot ce mă-nconjoară, oameni, plafoniere, cutii și prețuri rupte, persoana pe care o servisem și momentul când ea se pregătea să-și plătească scarpele:

Banii, banii tăi nu contează, Tratează fata cu respect, Fii pe fază!,

casiera examinând gologanii, ambalând produsul și urând, cu zâmbetul pe buze, La revedere și Să-i purtați sănătoasă!, însă melodia rămâne în aer:

Á, á, á, á, à... ta, Á, á, á, á, à... ta,

a sărit CD-ul, ce dracu’?!, am auzit-o deja de trei ori, și n-a trecut o oră de când am sosit la scârbiciu, Măcar de-ar spune ceva în ton cu euritmia sufletului, Dar nu:

Un necioplit iubește o crăiță ce se lasă ademenită de minciuna cu care el încearcă să o cucerească, Și întrucât se micșorează, iar gogoașa devine minciunică:

Uaci mai sexi gal Corina cum labadab on di dans flor: Á, á, á, á, à... ta, Á, á, á, á, à... ta și, conștientă fiind de neputința băiatului în cele „spirituale”, nu contenește cu metoda pedagogică: Á, á, á, á, à... ta, Á, á, á, á, à... ta, încercând să-l revigoreze pe flăcăul cu vilă în Hawaii, ce la rândul lui, cu pantalonul pe vine, îi zice:

Cât de departe..., cât de departe..., preocupat că amicii săi îl convoacă: Haida, haida, haida..., la bere, bere, bere! și de glasul hodorogit al unui obsedat sexual care îi rostește cadențat: Aim gona bum-bang-bang uit ior badi yo! – era pederast și nega; Corina îi tot explica (ca la grădiniță) cum s-o facă fericită, însă el... se făcea că nu pricepe,

Țapă! lui îi plac buzele posterioare, Nu-n zadar a intuit Corina că e analfabet și, din acest motiv, venerează CUR FM, unde se difuzează numai hi-hi-hituri, V-ați prins – Hituri?

─ ’Nă ziua, Aveți espadrile?

─ Nu,

─ Și nu mai primiți?

─ N-am idee,

Însă știam că-i bulangiu, am conchis la finele piesei distribuite de același radio obscen, pe mixul lui Dj Darts: Hei, hei, hei, hei, hei, hei, hei, hei..., ghivit, ghivit, ghivit tu miii! La cercul maró, normal, Numai hiiiiituuuuri (nu ne-au păcălit), reiterându-le din oră-n oră, să nu le omitem..., nu care cumva să nu-i evocăm..., să li se usuce mucoasa...,

Colegă-mea debitează: Există o scăpare! și anume să ne alăturăm celor de la MOJIC FM sau RADIO NUMERAL, acolo găsim cea mai bună muzică de ieri și de azi,

Dar permanent aceeași, în concluzie, să dea Omnipotentul ca ei să-și transmită reciproc șlagărele, cu butonul de ON AIR pe OFF, Dac-acești diletanți sunt DJ, și le acceptăm titulatura, vai de noi, în ce hal am ajuns! La fel ca fata de mai sus, de nu putem deosebi eufonia de cacofonie, și începem să urlăm: Și-mi vine câteodată s-arunc cu grijile, problemele... sus în aer (pauză), sus în aer (pauză),

Cine să ți le prindă? Vor cădea înapoi, fiindcă nu te-ai agățat de Muzică, ...tu și gașca ta de artiști supraevaluați, pungași de meserie, De-abia aștept să ajung acasă și să vă închid gura c-un singur clic, prin cursorul izbăvirii internautice,

Și io pot să scriu ca tine: „În loc să stai în mâini și-n cap să faci un ban/ Mai bine nu ședeai cu fundu’ pă pian/ Probabil izbuteai să interpretezi o țâră de Chopin/ Așa ești doar un sinonim pentru Salam”, Prin urmare, marș către EXIT!, în rând cu ceilalți rapsozi ai trenulețului uman din care, în scurtă vreme, vei face parte,

Cum, nu știai?! Eu nu te-ascult decât forțat de circumstanțe, iar când mă văd scăpat, mă spăl cu șapte ape, Cât despre ce cânți tu și ortacii tăi – virtuozitate expiată, Toate la timpul lor, Pentru unii chiar amú, pentru alții niciodată.

Să ne rugăm Domnului

Am plecat cum plec mereu (mă știți deja, sunt un călător iremediabil), mânecând cu mânecare adâncă spre biserica din satul în care urma să particip la slujba de duminică dimineață. În bătaia soarelui somnoros ce mă aștepta de după dealul din curba șoselei pe care, cu băgăjelul în spinare, m-am încumetat să merg, visam la lumea veche, dar neuitată, a așezărilor din Țara Moților.

Pe șosea, puține mașini. În dreapta mea, un râu de munte, menit să-mi accentueze simțirile credinței către ceea ce urma să mi se-nfățișeze înaintea ochilor dornici de o liturghie ca la țară. Voiam să aud cum vor cânta femeile îmbrobodite, să văd cum va ieși popa cu sfintele daruri, cum se vor închina enoriașii, ca și când s-ar fi înțeles dinainte, cum se pleacă și se ridică capetele, mâinile și banii pentru cutia milei (Domnu’ să primească!) – gesturi ale zonei în care urma să pătrund din motive de lealitate matinală față de hotărârea luată, și anume să iau parte la o comuniune bisericească, nouă pentru mine. Nici prin gând nu-mi trecu că o să-ntâmpin o nesimțire crasă legată de viața Bisericii, cea despre care citisem că e una în duh (martoră și participantă) cu cea a lui Hristos (Mântuitor, spun textele biblice), cel care a făcut posibilă coborârea lumii de sus în cea de jos, a universului credinței în mlaștina disperării. M-am trezit, ca prostul ce nu pricepe gluma, într-o lume certată cu Dumnezeu.

Ajuns în fața bisericii, le-am abordat pe cele două băbuțe care stăteau, ca mine, privind la cer, martore ale întârzierii Împărăției.

─  Bună dimineața! N-a-nceput slujba?

─  Nu, nu.

─  Și unde-i preotul? A venit?...

─  Ba! schițând un zâmbet. Aveți treabă cu el?

Cu Dumnezeu aș avea eu treabă, am spus în gând, fiindcă gura fu mai deșteaptă și se stăpânise la timp.

─  Nu. Eram doar în trecere.

Am așteptat douăj’ de minute, după care am reluat.

─  S-a mai întâmplat să întârzie?

Iar ele cu calm și c-un soi de uimire 

─  Ei, o fi-ntârziind și el ca tăt omu’, dar treb’e s-apară.

─  Și stă departe de-aci?  

─  Sus pe vale, prima casă, pe partea dreaptă. Dar dacă nu vine pân’ la unșpe, nu mai vine deloc.

─  Păi cum așa?... Vine cu mașina sau pe jos?  

─  Nu, pe jos, că n-are mașină.

Am mai așteptat vreo două-trei minute, timp în care s-a apropiat de noi o altă femeie. Îmbrăcată elegant – cu ușoarele-i loviri de tocuri – a trezit în mine întrebarea dacă n-o fi chiar doamna preoteasă. Unde mai pui că ne-a întâmpinat cu un salut (pe care l-am uitat) și c-o afirmație (pe care am reținut-o):

─  Păi popa e plecat la hram la mănăstirea M. Îi cu episcopu’ și cu ce’lalți preoți.

─  Și a anunțat pe careva că n-are să mai vină? simțind că ne ia de proști și că va răspunde, ca-n filmele cu Stan și Bran, că, desigur, a anunțat-o pe ea.

─  Păi s-a-nunțat, cu vocea ei cristalină, asemenea râului din apropiere.

─  Unde? Când? Și, atunci, oamenii aceștia (luându-i în considerare și pe cei care urmau să sosească) de ce-au venit la biserică?

─  S-a anunțat din gură-n gură. S-a anunțat de ieri. Dar aveți ceva treabă cu el?

─  Nu, doar așa... Voiam să văd cum e slujba la sat. Știți..., eu vin de la oraș. Și..., mă rog, asta este. Poate altă dată.

După ce mi-a explicat cum pot să ajung la mănăstirea M., am rămas să fac autostopul pentr-un scop de zile mari: participarea la o liturghie arhierească în incinta unui lăcaș plin cu chipuri îngerești, nu atât de renumit ca altele, dar bine cotat în zonă, și nu în orice zi a anului, ci chiar de prăznuirea Sfinților Români.

Dar șoferii nu și-au oprit mașinile ca să mă ia cu ei, în drumul lor, pe șoselele Grădinii Maicii Domnului. Erau ei mânați de sângele veritabil al unui neam de războinici, apicultori și mari iubitori de adevăr, dar acesta nu s-a manifestat în rotirea volanelor. Fapt ce m-a făcut să cred că în spatele lor nu erau românii noștri, veșnic săritori, ci șoferii străini oferiți de Providență ca să-mi încerce credința.

Obosit, m-am întors de unde pornisem, nu înainte de-a telefona unui prieten, certat și el cu soiurile rumânești de tristă amintire și de a-i relata cele pățite. La care el, cu franchețe, mi-a replicat că e o problemă de administrare, de logică, de gândire și de credință, în cele din urmă. Așa-i, am continuat, dar dacă eram în locul acelui preot, iar episcopul m-ar fi chemat la hram, fără să-mi găsească un înlocuitor, l-aș fi refuzat, cu tot fastul ceremonios al slujbei arhierești pe care l-aș fi pierdut de dragul sau din obligația, neplăcută uneori, de-a sluji pentru trei babe, câțiva moși și-un băiat de oraș, de vreme ce nu slujesc numai lor, ci și mie însumi, și tuturor oamenilor de pretutindeni, și nu în ultimul rând lui Hristos, cel care m-a uns, din vistieria Treimii, cu a sa ungere, ca să-mi păstoresc turma până la moartea ce nu a survenit încă, luptându-mă pentru cea din urmă oiță ce s-a transformat în căpriță și confundă iarba cu mătrăguna și apa dulce de izvor cu țițeiul, de zice că-i Cola, încercând – pe cât mi-a fost dat să primesc – să plinesc vremea liturgică a epifaniei credinței Bisericii, luptându-mă cu timpul istoric, din al cărui păs am să mă ridic, în rugăciune, și-am să rup cerurile prin invocarea Duhului Sfânt, și-am să aplic legea cuvântului, precum și pe cea a credinței, de acolo, din micul lăcaș de cult, păstorind și profetizând în misiunea pe care o am, aceea de a-i aduce, de a-i menține și de a-i veghea pe cei încredințați mie de Domnul, în încercarea lor de a atinge Absolutul, așa cum i-am primit și cum ei continuă să fie, în cioareci sau catrințe, cu unghiile curate sau cu doliu sub ele...

Pe mine cade sarcina de a releva, într-o primă fază, lucrurile noi de sub soare și de a spăla ochii celor ce nu le văd, de a le da hrana necesară transformărilor lor lăuntrice (nu mici și bere), urmate de dezbrăcarea hainelor vechi și purtarea celor noi, țesute de Duhul Celui ce a venit și are să mai vină, de Cel ce se dă spre hrană la fiecare sfântă liturghie, pentru ca tot cel ce cere să primească – adică și cel de la țară, și cel de la oraș, și cel din parohie, și cel din mănăstire –, ca să nu flămânzească în casa pâinii și apoi să aibă motive de dezvinovățire în fața acelui plenar: pentru ca toți să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină...

Pe când aici erau nevoiți să stea la Ia-mă, nene! ca să ajungă la liturghia în care, un sobor de preoți ce și-au abandonat parohiile (să nu faci ce face popa!) slujea într-o mănăstire de dragul sărbătorii naționale, vezi doamne, a creștinilor români.

Prin urmare, frățioare, iată-mă din nou pe drum, liturghisind cu tine la telefon, ratându-mi întâlnirea „epocală” cu sfințenia satului românesc și cu etosul unui spațiu prea des lăudat de utopiștii paseiști care-și scriu memoriile pe zidurile pline de urină ale blocurilor sătule de vacarmul orașelor ce privesc spre viața de la țară ca la cea mai sigură scăpare... O fugă și nimic mai mult.

Mă auzi?

Stai liniștit, a continuat el. La oraș e la fel. Când arhiepiscopul nostru îi cheamă pe unii preoți la mănăstirea B., în bisericile lor nu se mai slujește defel. Așa-i peste tot. Așa cred ei că-i normal.

Măcar un lucru să ne unească, mă găndeam în timp ce călcam asfaltul fierbinte al șoselei naționale. Dacă nu-i unul bun, e unul rău, pentru că e modul în care am fost învățați să trăim, noi, românii: să ne coagulăm în jurul suferințelor pe care noi înșine ni le pricinuim.

Mi-am aprins o țigară, iar ea îmi afumă iuțeala minții. Se pare că dracul, a cărui iarbă o vărsam deja în plămâni, nu stătu mult pe gânduri și-mi trimise un gând de petrecere: o scrumieră în formă de mitră, în care presăram cenușa unei iluzii, folosindu-mă de cele trei degete încărcate cu semnificații creștine, în vreme ce contemplam și încercam să mă lupt cu gândul ce transforma mitra într-un potcap ascuns printre corolele galbene și violacee ale florilor de pe pământurile sălbatice ce mărgineau șoseaua neagă, în timp ce eu, la bustu’ gol, mă rugam Domnului să nu leșin de căldură.

Visam la apa din frigider, la dușul rece pe care urma să-l fac, la înghețata cea de toate zilele, la cărțile din bibliotecă, la internet, la un documentar cu flori pe care doar călătorul singuratic le poate admira, un cadru intim al întrebărilor ce merg direct la rădăcină, ca secera culegătorului năimit cu ziua, și mă-ntrebam cine m-a pus să plec dis-de-dimineață și să mă-ncred în alții, când e ușor să fii ceea ce nu ești, mai ales că el nu se-ncredea în ei, pentru că-i cunoștea pe toți și nu avea nevoie să-i dea cineva mărturie despre om, fi’ndcă el însuși cunoștea ce era în om...

(2) Din jurnalul surorilor mele triste

De două săptămâni sunt la A. Mai exact, la Mănăstirea A. Situată în apropiere de C., undeva după B. Razele soarelui se unduiesc printre dealurile borțoase care nu-i dau de ales. Nici măcar lui. Forța lor e implacabilă... statuată de veacuri.

A plouat în marea parte a zilelelor ce se unesc cu nopțile în aburul emanat de aceleași dealuri. Ele nu se smeresc în fața omului. De fiecare dată când ies din arhondaricul anexat stăreției (de unde un ochi mă privește – trezvitor și deopotrivă adormit de căldura unei minți năimite la zdroaba muncilor ascultării) nu este să nu le surprind măreția tăcută a șoldurilor mângâiate de vânt și udate de ploaie sau să nu le contemplu graiul pietros, rămas după lovitura râului.

Ceața spectrală pare a fi – ca și când ar sta la pândă, fumând întruna – unul dintre spiritele blânde ale locului. Îmi ademenește privirea și p-ormă mi-o pierde într-un departe, cât mai departe, pe care doar Dumnezeu îl cunoaște. Cum tot acolo te pot duce și fetele care mai poposesc pe aici, cazate la doi-trei metri de ușa chiliii mele, lăsând în urma lor un parfum dulce-muheresc (am înlocuit i-ul din motive evidente) cu care era să mă intoxic de câteva ori, în încercarea mea de a mă bucura de-o toaletă neocupată. Slavă Domnului, că cei de la mănăstire nu s-au gândit să blocheze ferestruica cu vreo icoană sau cu vreo carte de cult, cu scopul de a-mi obtura vederea în exterior (spre lumea desacralizată) și a-mi lărgi orizontul interior – unde-i adevărata împărăție, cea demnă de-a fi contemplată!

Fete din soiul neîmplinit și neliniștit al postmodernismului (care nu postește) de toate zilele: cu batic și fără, cu fuste târâie-preș sau cu pantaloni lărguți-drăguți, high-tech sau de la coada vacii, bucaleștence, albaneze sau de peste hotare. De toate pentru tot ochiul care, după cum vă spuneam, ațipise de la căldură.

Cu câteva zile în urmă am vorbit cu una din București, glosând, ca de fiecare dată, pe marginea ideilor ei frumoase despre unu, doi, sau cei trei copii pe care vrea să îi aibă, și despre Familie, Biserică, Iubire ș.a.: „Foarte frumos, sora mea, dar să știi că bărbatul e poligam prin definiție și..., știu, știu, n-am să-ți repet acest lucru în fiecare zi, dar ar fi trebuit să-l știi deja”, și un nod în gât, și-o posibilă decepție, și un zâmbet, și-un „Ne vedem mâine!”, iar a doua zi, toate bune și frumoase, că dé, în seara aceea îi făcusem focul, ca să poată să facă duș ca toată lumea, „că așa-i, uneori, la mănăstire, surioară.”

O fată drăguță ca o măicuțâță... a venit ca să se bucure de liniștea spațiului sacru și a dat peste dracu’. Dar ce să-i faci? Așa e-n lume: când vrei să le drăgălești nu le găsești chiar dacă le cauți cu lupa, iar când, cu lupa-n soare, ți-ai dat foc la valiză și ai plecat de nebun la mănăstire, atunci le pune michiduță să te caute, cu inima (vezi Doamne) la Tine, dar cu mintea la stamina lunguiață a garofiței.

Ce-i drept, nu mi-ar strica o „zbenguială legală”, mai ales acum, în sub cincisprezecile grade câte-or fi afară (iar dacă Natura e mama noastră a tuturor, de ce fug oamenii de ea și își concep progeniturile între betoane?) Stați liniștiți! Ați citit bine. Dar toate la rândul lor, iar în cazul în care nu va fi să fie pe lumea aceasta (îmi zic în gând, fiindcă mi-e teamă să le-o spun în față) va fi pe lumea cealaltă. Și vă promit, dragele mele, că n-am să uit de voi și am să vă iubesc pe toate, cum oi putea.  

Nu mă plâng și știu că între două nu mă plouă, dacă amândouă au câte-o umbrelă, când pe cer s-au adunat nori grei de Nimbostratus, iar ceața s-a lăsat atinsă, ca de-un sfârc udat de rouă, de sabia lui Tarquinius Sextus... și m-am trezit făcându-mi cruce, pentru a primi puterea de a-mi stăpâni poetizarea erotică.

Jurnal

O zi ca oricare alta. Mai, 2012:

Sunt într-un pantalon scurt, șlapi, ș-un tricou fără mâneci. Tocmai ce am ieșit de la baie. Bat la ușa fetelor și îi spun celei care a deschis ușa, că poa’ să-și ia apă de băut din bucătărie (cea de la robinet nu este 100% potabilă). Îs niște bidoane albe de plastic și-un vas mare de sticlă. Dacă vrea să-i spună și colegei de cameră, ca să știe de unde... Se uită la mine de parcă i-aș fi violat sfințenia costitutivă (Doamne, iartă-mă!) firii sale pudice și îmi apropie ușa de față, închizând-o brusc în stupoarea tâmpă a chipului său rănit (trezit din rugăciune?) probabil de prezența mea. Întorc spatele și cobor să vorbesc cu fratele Florin. Acesta mă întreabă dacă nu mi-e frig, văzându-mă îmbrăcat sumar, și-mi spune:

─  Aaaa! tu ești sportiv, Andreiule.

─  Sunt, sunt. Mă lupt cu...

Duminică, 20 mai, 2012, 8:37a.m.:

Sunt treaz de la ora 6:00. Unul dintre pelerini, cel care a dormit deasupra mea (paturile sunt etajate), a susținut un concert de sforăieli matinale, rugându-mă, aidoma unei soprane wagneriene, să-mi iau tălpășița și să plec pe terasă unde... acum stau și scriu în jurnal cum scriu eu în jurnal despre ceața galactică, ce acoperă dealurile din jurul mănăstirii, despre F. Chopin care-mi cântă, din dreapta, prin boxele laptopului: „trip-blu-blu-bleum... pic-pac-pi...”, și despre unul A. Camus care-mi vorbește din stânga, prin gura mică a unei ediții liliput la Mitul lui Sisif: „Nu există destin care să nu poată fi depășit prin dispreț.” În mijloc stă jurnalul, iar clopotele au început să bată, turbate, ca zorile apocalipsei: Ceasurile... Sfânta liturghie... Veniți... veni... ve...! Și de ce să mai scriu, când ar trebui să fiu deja alla chiesa? Simplu.

Scriu și despre plecarea mea la toaletă, și despre bătutul în ușă, și despre răspunsul venit după ce am apăsat clanța ce nu m-a ajutat prea mult, căci era încuiată. Iar vocea de dincolo de ușă, ce rostise un sfios „Imediat” după vreo 5 secunde, e  posibil să fi fost vocea tipei de aseară. Și, dacă mă mai gândesc mult la ea, s-ar putea să am dreptate și-am să scriu și despre treaba asta.

Precum și despre faptul că mă uit la foile pe care le-am primit de la o femeie care-și caută un partener pentru veșnicie, una ce poate să-nceapă și mâine, chiar și dintr-o mănăstire. Iar pe una dintre foile scrise de mâna ei, găsesc următoarele:  

„Măn. Frăsinei / Com. Muereasca (Vă amintesc că la Frăsinei femeile nu au voie să intre, mănăstirea fiind în duhul avaton-ului) / Protosinghel I... / 10 lei pentru 40 de liturghii (Mi-a spus că pot să-i trimit banii și prin poștă) / Ierom. D... / Ierom. I... / Vineri de la 11 la 13, Sf. Maslu / Du + Sf. Sărbători /… (Numele femeii) / 0744... (telefonul celular) / 02... (telefonul fix) /... (adresa de e-mail) /... (Localitatea, orașul, strada și numărul)”

Am mai primit de la ea și două rugăciuni, „Rugăciunea tinerilor care vor să se căsătorească” și respectiv, „Rugăciunea pentru căsătorie”.

Chiar mai-nainte, în timp ce scriam, o femeie a intrat de două ori în cameră, prima oară când a vrut să intre la toaletă și a greșit ușa (se iartă), iar a doua oară când a ieșit de la toaletă (se iartă, dar nu se uită). Ce pot să spun? Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Deși sper, ca cea care a intrat să nu fi fost femeia cu foile.

E adevărat că pentru unii (și eu de ce aș fi o excepție?) aceste probleme legate de căsătorie și de viața de familie sunt mai profunde decât aceste fragmente comice pe care vi le-am expus. Doar un lucru nu trebuie uitat în viață, unul pe care l-am primit în dar și pe care-l ofer, scos mintenaș (ca un iepuraș) din paginile ultimelor zile ale acestui jurnal:

„O lege inumană și supraomenească cârmuiește pământul și dacă vrem s-o stăpânim, s-o suportăm, trebuie să ne înfrângem inima.”   Nikos Kazantzakis

Probabil că nu ne-am înfrânt-o destul.  

Slavă lui Hristos pentru toate!

                                                                                                             Mănăstirea A., 11:30 a.m.

Cu sau fară sau Despre mistagogia pantalonilor scurţi în Biserică

Motto: „Oricare-i timpul și felul de doctrină,

                     Se-mparte lumea-n două, în multă și puțină.”

                                                                                              Tudor Arghezi, Catrene și distihuri

Am ajuns la biserică cu spovedania-n suflet, bucuros-bucurie multă ce-mi pulsa în mădularele ce-și așteptau odihna de început de săptămână, cu soare, puțin vânt și două cărți noi împrumutate de la biblioteca de la care am învățat multe, spre deosebire de cei popiți de la care acum, trecut prin școala bibliotecii, pot să trag o învățătură despre orizonturile roșii ale unora și pleoapele tinoase ale altora, s-o trag și să o transpun pe foaie, fir-ar ea să fie de cultură!... unsă cu untură și zeamă de post, și te apucă după post o fericire vie când vrei să te împărtășești cu Hristos, de-ți pierzi cu firea anii, îmbrățișând viitorul, asta dacă nu ai norocul maladiv de a te întâlni cu omul umbratic și a sa ceată epigonico-emulaționistă cu tendițe de judecăți rapace, în contradicție cu aparențele lor supte de o nevoință ascetică, ce mă-ndeamnă la o faptă avuabilă, literă cu literă, una după alta, urmând cursul firesc al acelei zile, în care mi s-a atras atenția, mai jos de buric, cam în zona genunchilor, acolo, unde mi se termina pantalonul de vară, sătul de nesimțirea rece a primăverii pe care ei nu o vedeau cum se ascunde după clopotniță, și îmi depilau pulpele cu privirea lor acidă ce-mi acrise inima în mânecarea ei adâncă spre Soarele Dreptății, ce-mi stătea pe limba dornică de un sânge curgător, ca jertfă pentru ignoranța celor mulți care m-au salutat cu interogația matinală, verbală și nonverbală: Ce-i cu pantalonii ăștia de pe tine?, iar eu: Adevărat a înviat!, ce-o fi având nu știu, dar par rupți de adevăr, ei, nu pantalonul care îmi exprima simțirea de tânăr îndrăgostit de soare, de vară și de-o tinerețe veșnică, de s-ar putea și la nouăzeci de ani tot în pantaloni scurți voi fi, de-aș mai fi să le văd chipurile întrebătoare, de parcă asta îi doare pe ei, cei îmbucători de împărtășanie săptămânală și cât se poate de deasă, că dragă le este comparația mai veche dintre un împărat sau un dregător și Hristosul Împăratul nostru, cum în fața primilor doi nu te poți înfățișa „cum îți vine”, deși, poate să-mi vină chiar bine, ci necesiți o anumită ținută, tot așa, ba cu mult mai mult, în fața Celui Care ți-a dat viață, îmi zice popa: Cum să-ți traduc băiete?..., că la biserică nu poți veni oricum, fiindcă lumea vine să vadă altceva... Ei drăcie, părinte! Păi de ce, ceara mă-sii, taman pe mine s-au găsit să mă ia în vizor, când slujba divină îi îndeamnă la pocăință, iar pe Hristos cu oamenii bogați ai lumii s-au găsit să-L compare, ca și cum ai putea să compari Incomparabilul și Transcendentul cu notoriul latifundiar Becali, băi părinte? C-or să dea socoteală cu toții în fața lui Dumnezeu, de vreme ce cu El nu e la fel ca și cu oamenii, în fața cărora o îmbrăcăminte poate decide multe, înaintea Celui nemituit, fiind doar un vicleșug ce pălește-n răsăritul sincerității, fiindcă la El nu merge cu „săru’mâna, știți...”, la popă e posibil, dar să nu divagăm, iubăreți frați și mult iubite surori, ci să revenim la libertatea mea în Hristosul Care mă acceptă așa cum și eu îi accept pe ceilalți, nesmintindu-i decât pe cei smintiți de modul kenotic de a fi al Mântuitorului nostru pe care nu-l pot înțelege – cum adică fără de păcat, dar asumător de păcate, cum fără pantaloni lungi, și totuși creștin? –, deși El vrea să ni-l dăruiască, dar ei nu doresc să-l primească, și, prin urmare, mă condamnă „smerit” din cauza pantalonului: Un duh de erezie te cercetează, frate.

Dar dacă El nu Se tulbură, eu nici atât. Știi cum e-n viață, nu poți să-i mulțumești pe toți, poți eventual să le explici acea frază: „Nu infinitatea este mai adâncă decât caracterul personal, ci caracterul personal este mai adânc decât infinitatea”, pe care Ewald Burger o rostise încă de prin 1933 – anii preconceperii lor, și din care, ca să le-o translez, reiese că: Nu infinitatea posibilităților de apariție a ceea ce este creat este mai adâncă decât caracterul personal al acelei creaturi, ci taina caracterului personal este mai adâncă decât infinitatea..., sau altfel spus: Infinitatea formelor vestimentare prin care se înfățișează oamenii nu obiectivizează misterul minunat al caracterului personal, propriu fiecăruia dintre noi, propriu nouă tuturor, cei ce purtăm chipul lui Dumnezeu, noi (subiecții), reduși de cele mai multe ori la niște articole de îmbrăcăminte (simple obiecte), prin intelectul limitat, dar bogat în judecăți apriorice, obosite de postul cel neautentic al atâtor și atâtor psihologi baliverniști de turmă, care dau mai multă importanță „oului” decât „găinii”, și șosetelor din sandale decât picioarelor ce se lasă învelite de ele.

Dar sfinții, părinte?..., sfinții din vechime și chiar unicul Hristos, cum de-s pictați fără șosete și fără chiloți?... Eh, fiule, să nu ne comparăm cu sfinții, îmi zice popa.

Dar cu cine părinte? Și l-am lăsat să se roage pentru a putea sluji în duhul și-n adevărul ce nu mă obidise înaintea apropierii mele de potirul cel de viață, ce mă-ntărea, cu iubire, în credința catrenului arghezian: „De vorbește / Te stropește / Dacă tace / Nici atât nu poate face”.

(1) Din jurnalul surorilor mele triste

12 aprilie 2012, Joia spălării picioarelor

M-am spovedit. N-o făcusem de un an și ceva, exceptând spovada zilnică, când vorbesc cu Doamne-Doamne despre vrute și nevrute, cerându-mi iertare și-apoi judecându-i pe alții, pentru că altfel nu se poate, așa stă treaba și ăsta-i filmu’. Timpul s-a scurs. Cei douăzeci și opt de ani ai mei au trecut cum trec douăzeci și opt de ani. Nimic nou. Eu sunt aici, El e acolo. Am auzit c-ar vrea păcatele mele. M-am dus și I le-am dat pe gratis.

─  Blagosloviți părinte!

       

Seara, în drum spre denia celor douăsprezece evanghelii, m-am întâlnit cu o fată. Una care frecventează biserica ascoristă de la facultate. Pe vremuri, avea la ea un funduleț mișcător, despicat ca pruna. Azi e numai fustă, de la buric până-n tălpi. Dar, cum se-ntâmplă de obicei cu genul acesta de „fecioare”, i-a rămas un dor arzător, mustind încă de pe atunci, între picioare, și, prin urmare, a început să mă ia la-ntrebări:

─  Ai fost dimineață la biserică?

─  Am fost, i-am răspuns. La catedrală. M-am spovedit doar. N-am stat la liturghie.

─  Vai, frate! Da’ cum a fost posibil!?

─ I-am explicat de ce, dar ea și-a reluat demersul erotic, camuflat în basmaua creștin-ortodoxistă.

─  Tu ai duhovnic?

      

Voiam să-i spun că am unul, cu toții avem, și anume pe El, dar cu siguranță n-ar fi înțeles. Așa că...

─  Am, i-am răspuns, dar nu locuiește în oraș.

─  Păi... și cum de te-ai dus la catedrală ca să te spovedești?

─  Pentru că nu merg la el pentru orice fleac. Ar fi culmea! Gândește-te la oboseala, la stresul și la banii pe care-i voi cheltui doar pentru o singură spovedanie, darămite pentru mai multe, dacă aș fi nevoit să-mi văd duhovnicul pentru te miri ce moft duhovnicesc. Mă duc când îmi permite timpul și bugetul, că să fu sincer, iar în rest, fiind sub pavăza ascultării lui duhovnicești, merg la catedrală sau la oricare altă biserică. E mult mai simplu.

─  Și acolo te spovedești la cineva anume? făcându-mă să înțeleg că n-a priceput.

Doream să se termine cât mai repede. Discuția se-ndrepta spre o chestie de prost gust. Nu-mi plăcea deloc. Dar, uitându-mă la ținuta ei, am continuat.

─  Nu, dragă! Mă duc la cine se nimerește. De vreme ce mă spovedesc lui Hristos, nu stau să mă uit la fața preotului. O dată m-am uitat: când mi-am ales duhovnicul.

Nu mi-a mai vorbit. A rămas în spate ca să pupe troița din curtea bisericii, continuând cu ușile de la intrare și cu cine știe ce i-ar mai fi spus tulburarea obsesiv-compulsivă că tre’ să pupe.

Scolie:

Dragile mele fete care „L-ați găsit pe Domnul”. Vă anunț, cu smerenie, următoarele:  

1. Nu sunteți singurele.

2. Înțelepciunea vine de la Dumnezeu, prin duhovnic, dar și din cărți.

3. Broboada de pe cap nu ascunde prostia.  

4. La fel cum și fusta nu ascunde dorința sexuală (de neînlăturat pe căile „naturale” ale abstinenței din necunoaștere și frică), fie ea mai mult sau mai puțin tăinuită de câte-o vestimentație sobră, de-o înfățișare chircită a corpului, de un glas stins, un chilot tetra sau de paraclisul Născătoarei de Dumnezeu, pe care-l purtați în poșetă.

5. Când acceptați să vi se dea sfaturi cu privire la viața de familie, agățatul duhovnicesc și evaluările de moment ale băieților pe care-i doriți, uitați-vă bine-bine-bine la cel care vi le oferă. Dacă este căsătorit, întrebați-vă de ce este căsătorit? Dacă nu este căsătorit, întrebați-vă de ce nu este căsătorit? Dacă are copii, de ce are copii? Dacă nu are copii, de ce nu are copii? Dacă are mulți copii, de ce are mulți copii? Dacă are copii puțini... Și tot așa.

6. Nu toți oamenii gândesc ca voi, și...

7. Încercați să nu gândiți cu voce tare, atunci, când vă roade o dorință intimă, fiindcă s-ar putea să vă bâlbâiți sau să vă dați cu stângu-n dreptul. Așteptați nițeluș (precum oile de păstor sau patimile de rațiune) ca dorința să se așeze la loc în inimioara voastră, iar după aceea puteți să vorbiți.

8. Virginitatea nu e o premisă de laudă. Păstrați-o pentru voi. Doar Dumnezeu știe (e treaba Lui cum și cât) să aprecieze așa ceva, nicidecum vreun băiat ori bărbat, fie el fiu de popă, absolvent de teologie sau poet romantic. Exemplele pot continua.

9. Nu încercați să dați lecții altora, atâta timp cât vă pute gura.

10. Părul de pe picioare nu este urmarea firească a unei asceze creștinești sănătoase. Iar dacă a apărut ca efect secundar al unor astfel de exerciții, nu trebuie păstrat prea mult timp: poate deveni un element de slavă deșartă. Deși, nu știu cine v-ar lăuda pentru un asemenea lucru.

11. Câteva cărți de psihologie aplicată v-ar prinde bine.

12. Anumitor preoți și, în general, celor care nu folosesc aparatele de ras (pornind de la ideea că fiecare dintre ei are un minim simț estetic) le stă bine cu mustață. Vouă nu.

13. Atunci când postiți, aveți grijă ca postul să nu postească de voi, iar acțiunile voastre exterioare (văditoare de posteală) să nu fie etalate ca niște obișnuite activități de prosteală. Sau (și mai grav pentru voi, dacă ținem cont că nu vreți să fiți „deconspirate”) să nu fie etalate ca manifestări păcătoase (parcă așa se numesc) ale erotismului vostru neconvertit încă. Așa cum, de pildă, s-a întâmplat în cazul surorii mai sus pomenite. Ea știa, sărăcuța de ea (fiindcă are un duhovnic iscusit în ale tinereților) că atunci când dorește să întreprindă ceva cu un băiat, trebuie să se intereseze și să afle răspunsurile la următoarele întrebări:

a) Băiatul are sau nu un duhovnic? (Bine va fi dacă va ști și pe cine anume.)

b) De câte ori se împărtășește pe lună?

c) Ce are de gând să facă cu viața lui? (Vrea să se căsătorească? E capabil să întrețină o familie? ș.a.m.d.)

d) Cum gândește băiatul? (Se potrivesc în cuget cei doi viitori porumbei sau nu se potrivesc?)

– și așa mai departe prin tot felul de interogări părtinitoare. Și prin urmare, ea a făcut ce-a știut că trebuie să facă. Biata de ea! Numai că, doleanța ei, determinată de o necesitate, și anume căsătoria (dar nu ca o binecuvântare a actului sexual, ci ca un mijloc de sfințire și de integrare a socialului în viața Bisericii), nu mi s-a părut clarificată deloc, în mintiuța ei. Ceea ce pentru sora-blagosoră era doar un avânt firesc, rezultat al unei dorințe normale, pentru mine era un elan pervertit, rezultatul unei dorințe senzuale, care, voalată de intelectul ei tămâiat prea des, îi era prezentată ca o reacție naturală dintre un băiat și o fată, mai ales că ea se împărtășește la fiecare liturghie de duminică, convinsă că și-a depășit limitele animalice. Ceea ce pentru ea se înfățișa ca o serie de întrebări necesare inițiativei pe care o luase (să vadă în ce ape mă scald), pentru mine era doar un șir de afirmații imperative, nici mai mult, nici mai puțin decât acel faimos „Te vreau, te doresc, tre’ să te..., hai să te iubesc!” scris pe garduri și cântat la nuntă, pe care mi-l tot repeta în urechi. Iar ele jinduiau (nu-mi venea să cred) la slujba de seară. Ce bine că am scăpat! Doamne mulțam! mi-am zis în gând, după ce-am văzut că se îndepărtase de mine.

14. Când sunteți la strană, fiți foarte atente la modul în care citiți sau cântați. Prin felul vostru de a ciripi sau de a urla, puteți să vă dați de gol când un „Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta...” va suna ca o defulare din lăuntrul frustrărilor voastre legate de neputința (sau ignoranța) în relațiile cu „partea bărbătească”, și va transmite altceva decât ar fi fost normal să transmită.  

15. Dacă vreți să fiți doar cu Dumnezeu, de vreme ce multe dintre voi lasă impresia de amor pentru monahism, nu vă faceți cont pe Facebook sau pe alte rețele de socializare.

16. Iar dacă vă faceți (din binecuvântate pricini), nu mai folosiți sfintele icoane pe post de avataruri.

17. Lăcașul de cult nu este locul potrivit pentru mișcările de gimnastică aerobică. Așa că, atunci când vă aflați în fața vreunei icoane, evitați să vă cambrați fesele și să vă aplecați trunchiurile: le evidențiați pe primele în dezavantajul celor din urmă.

18. În timpul slujbelor renunțați la sms-uri și la orice convorbire telefonică. Chiar dacă v-ar suna PFP-ul, nu cred că ați fi mai fericite, având în vedere că veți încălca „cu smerenie” ordinea valorilor creștinești. Și fie și-așa, chiar credeți că la celălalt capăt al liniei telefonice se află înaltul ierarh al Bisericii? Nu are el altceva mai bun de făcut în timpul slujbelor decât să vă sune pe voi?

19. De vreți să vă căsătoriți, renunțați, din când în când, la batic. Cu această ocazie vom putea și noi, bărbații, să vă vedem fețele.

20. Dacă sunteți de părere că nu aveți nevoie de phallos, vă rog (reverențios) să nu mai lăsați capul în jos (în semn de supunere) când treceți pe lâng-un băiat.

21. În cazul în care sunteți căsătorite, nu-l tratați pe duhovnic ca pe un înger al Domnului a cărui sarcină este să vă anunțe când aveți voie și când nu aveți voie să vă culcați cu cei cu care v-ați unit deja prin taina cununiei. În special, în cazul în care soții voștri nu știu de acest lucru: S-ar putea să afle.

22. În îndreptarele de spovedanie nu sunt trecute toate păcatele. În această privință puteți să stați liniștite. Sau neliniștite, în funcție de ceea ce vă roade.

23. Nu confundați Patericul cu Cartea nunții!    

24. Glasul stins nu este un indiciu al isihiei, așa cum nici bârfele din pridvorul bisericii nu sunt semne ale unei dreptei judecăți.

25. Sunt unii și unele care își chinuie corpurile cu nevoința, dar din lipsa duhului deosebirii (adică a discernământului duhovnicesc) s-au îndepărtat de Dumnezeu (avva Antonie).

Pentru moment, m-am gandit să vă las să luați o mică pauză. Însă fiți sigure că va urma.

─  Părinte, blagosloviți?

─  Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările...