Sună telefonul. Nu că m-ar căuta cineva, dar e
programat să mă trezească din universul oniric și să mă zvârle în realitatea pe
care o ocolesc, dezlipesc pleoapele, le lipesc, le dezlipesc iar, tre’ să mă ridic, întind mâna spre celularul
de pe noptieră, ar fi cazul să..., bâjbâi după el, înșfăcându-l ca pe-un obiect
valoros, și-l fac să înceteze.
Ce vorbești?! Mai lasă-mă! Oricum este o slujbă ca
oricare alta, ceva efemer, dispensabil. Și pentru câteva clipe... Parcă-i aud:
„Vineri, 21 decembrie, B. A. C., în calitate de salariat al companiei X., ...ce
l-a primit la sânul ei ca pe-un orfan abandonat de soarta pe care sistematic o
respinge, întârziind la serviciu și pretextând că e descendentul Întemeietorului cerului și-al pământului,
nu al Statului degeaba, s-a sustras
datoriei sale primare de a-și servi destinul, și a lipsit intenționat, intrând
pe porțile magazinului cu un aer apatic, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat,
având și crasa nesimțire (moștenită de la cărțile pe care le citește și de care
am luat cunoștință) să ceară o învoire pentru câteva minute, ca să meargă la
toaletă, că de asta ne ardea nouă în ziua premergătoare Crăciunului, în plină
criză economică.”
Un lucrător comercial care nu-și poate lua mai
mult de zece zile consecutive de concediu cu plată, iar când o face e după o îndelungată
strategie de Doamne Iisuse...,
telescopând stupizenii angoasante, Am
ajuns să ne rugăm și pentru asta, căci legea
naturală este mai presus de marazurile
Creatorului – pastișa glacială a unei reverii estive, un pește înotând prin
viață mai degrabă cu sprijinul adierilor boreale, decât cu cel al curcubeielor
postdiluviene.
Lumina ce pătrunde în cameră printre fâșiile
cartonate din dreptul geamului îmi înțeapă ochii, îi închid la loc, omul tre’ să se odihnească..., de ce să-l sculăm
dis-de-dimineață ca să-l trimitem, soldat cu mâinile goale, la război? Pentru
ce atâta trudă, pentru cine?
Pentru meltenii care ne calcă pragul, neștiind cum
îi cheamă cu buletinul în mână, depășiți de orice situație, anacronici pasivi,
nici nu se mai sinchisesc să-și spună părerea, cu telecomanda în mână, zapând
ca să schimbe emisiunea, mindset-ul, lifestyle-ul, indolenți ce n-ar mișca o
scobitoare, bastarzi ai noii religii seculare, circumciși la suflet mai abitir
ca discipolii lui Charles Manson, burdușiți cu orizonturi limitate și informații
nedigerabile, super..., mega..., preluate de pe canalele TV ale
latrinelor, din revistele online sau din fițuicile de tarabă, rod al strămoșilor
lor privați de-o igienă minimă, întruchipând viitoarele știri de la ora cinci:
„Bună ziua!” – nu-mi răspund.
„Dacă vă pot ajuta cu ceva, vă rog să-mi spuneți”
– neant.
„Știți, lucrez aici și pot să vă ofer...” – tăcere,
grimase, observă cutiile..., le deschid, scot încălțămintea, din încălțăminte hârtiile
îndesate sub căpute, probează..., se holbează..., încă o dată, de două ori..., își
întreabă apropiații, apoi pe mine, unora nu le ajunge oglinda de un metru
cincizeci, vor una mai mare care să-i cuprindă în întregime – că ce-s pantofii
fără față?
Unii cumpără, alții ba, și așază ghemotoacele de hârtie
peste, sub și pe lângă, astfel că, văzute de la distanță, cutiile fac valuri
ce-mi plesnesc obrazul... (din clipă-n clipă, poate să vină cineva în inspecție);
io vreau să-i ajut, dar ei canci;
iar când se decid, vor toți odată:
─ Domnu’, puteți să mă...?
─ Am deja doi clienți.
─ Păi...
─ Niciun păi. Stați la rând! – ca la Caritas. Deși
nu cred că-ți mai trebuie. Uită-te-n oglindă! Poți juca oricând, o ai în sânge.
Și ce sânge! – o bragă pe care a băut-o tac-tu înainte de „ora fabuloasă”, când
s-a slobozit pe pieptul zglobiu al gospodinei pătimașe; mai avea puțin și ațipea,
întocmai cum a făcut-o la nașterea ta, că d-aia ai fost obedient de mic și ușor
de temperat, ai tăcut când a trebuit și-ai plâns de plictiseală, iar acum îți
vine iarăși, ce să-i faci? tre’ să te abții: bărbații nu se lamentează când nu-și procură..., ci numai când
femeile..., nevoiți să le aștepte până ce se hotărăsc; așa că stai la coadă,
mai am doi la fel de indeciși, sau poate că-s diferiți; totu-i prezumtiv.
Ei se apropie și se zgâiesc la mine, de parcă pe
ecusonul lipit de bluză scrie Servul Dvs.,
nu Vânzător, ceea ce nu-i aceeași
chestie, stimați posibili mușterii,
pentru că se interpretează..., gândindu-mă la cei pentru care sunt obligat să mă
trezesc din visu-mi revelator, să mă duc la baie – La naiba! – apa e rece, abia
pot să-i deschid..., insul din oglindă se uită la mine, Cine ești? Ce dorești? Un’ te duci?
Am scuipat în chiuvetă prima impresie, m-am spălat,
șters. După abluțiune, m-am apucat de flotări, genuflexiuni, rotiri de gât și
de brațe, am aruncat feliile de pâine în prăjitorul electric și-am trântit
ibricul pe aragaz. Mi-am pus nădejdea într-un pateu de pasăre găsit în cămară, și
mi-am făcut pachețelul.
Nu știu când m-am îmbrăcat, eram în hol, pe
fotoliu, în fața radioului ce anunța că din luna următoare vom putea participa
la spectacolele teatrale ce se vor desfășura începând cu data de... la Teatrul
Clasic, cu doar cinci lei plătiți pentr-un bilet, zece pentru două... Să fie
plauzibil? Au cântărit-o mult? Se pare... Știți cum se spune: Niciodată nu e
prea târrrrrrrrziu.
Pe drum. Aceleași mutre fardate pentru supliciul
ce-i aștepta la destinație. Bucuroase, dacă nu le arătai interes. Crispate, dacă
te binoclai la ele.
„Dați-mi un ban, să v-ajute Dumnezeu!” – am
traversat pe lângă biserică. Guguștiuci dolofani, pâine fărâmițată, un afiș ascor-ist și aroma de parafină topită. Semafoare,
treceri de pietoni, o arteră plină de taxiuri, chioșcuri... și-un trotuar lat,
să ne încapă pe toți.
Maidanezii dorm covrig pe locul unde ieri-noapte
traseistele își băuseră cafeaua de la nonstop. E frig, scot aburi pe gură, n-am
izmene – nu știu cum se pronunță corect țiținădrag
sau țițonădrag, și mi-e rușine să mă
duc să-ntreb dacă au.
Stația de autobuz și angajații halelor industriale:
„Drum bun, cale lungă! Dacă nu veți prinde jubileul să nu vă mirați”.
Cine i-a pedepsit, ce păcate au săvârșit, cât mai
au de trăit ...pe spatele cui și-n ce condiții? Mă uit la ceas, este nouă fără
un sfert. Ăștia nu pot fi decât cei de la birouri.
Fost-a întrebat badea Gheorghe de către Ernest
Bernea: „Neică, cum e să stai aici în vârf de munte, cu palmele sprijinite-n măciulia
ciomagului, și să cugeți...?”
La care Ghiță, moțăind ca la stână, răspunsu-i-a:
„Nu, nu! Nu cuget, doar stau.”
La fel și eu – merg... și m-oi opri undeva. Ce
bine, cu semafoarele astea! Ar umbla lumea de nebună pe străzi. Zău așa.
Poc! – s-au pupat doi în apropierea fostului
Combinat de Prelucrare a Lemnului. Claxoane și urări.... Nu-mi dau seama de
ce-o lungesc atâta. Ar trebui să se pripească: chemarea Organelor de Poliție,
constatările de la fața locului, poze, întocmirea actelor, martori etc., căci asigurările
CASCO își vor pierde valabilitatea în curând.
Înaintez, evitând băltoaca, ajung față-n față cu ușile
glisante, încărcate de abțibilduri ...până la 50-70% reducere, unu + unu ½ ș.a.
Plasa de metal ce acoperea intrarea în magazin stătea neclintită. Șefa nu „aterizase”.
Curios, nici colega. E zi de curățenie și-ar fi trebuit să fie aici.
Nu-i prima dată când vin mai devreme. Înc-o jumătate
de oră pierdută de-a-n pulea. N-am cărți la mine și nici chef să inhalez muzica
lor infantilă... Să dorm n-am cum. Oare ăsta-i iadul?
Din spate, hârâitul unui aspirator își face simțită
prezența. Două lifturi urcă și coboară. Persoanele se strecoară pe aceleași uși:
„Grăbiți-vă să nu rămâneți pe-afară! Ați venit unde trebuia.”
Tentat să dau o fugă la toaletă, mă ridic, ...pași
mărunți, ...butonul încercuit c-un plastic semiopac ce devine roșu când cabina
ascensorului e la palierul meu. S-o fi blocat? Mai apăs o dată. Cling!, Zuuup! – și sunt deja la unu. Deschid ușa compartimentului...
Materia reziduală ce plutea în veceu m-a propulsat
(frizând oximoronu’) îndărăt.
Ca să nu cad, m-am sprijinit de paravan. Altă ușă, aceeași poveste – ba și glasată
cu hârtie igienică. Două din șapte...? Sper că a treia este câștigătoare. Mă aventurez
spre ultimul closet. „Nirvana!” Șterg colacul, aștern patul de hârtie
protectoare, mă așez, întind mâna spre rola de... – ioc curpapir. Acum chiar
m-a părăsit norocul.
E liniște, nu tușește și nu se foiește nimeni. Doar
o voce, ocupată cu alta, la telefon, se aude dintr-o cabină – convins că nu e
cea de lângă mine. Trag apa, deschid ușa, privesc, ascult, pun mâna pe clanță și,
presupunând că se-nțelege ce-a urmat, vă scutesc de detaliile tehnice cu
privire la salubritatea particulară. Mâncasem rezonabil și stăteam proțăpit –
un pui de dinozaur abia ieșit din găoace: „Groaaak!”
În fața lavoarului. M-am spălat pe mâini, mi-am
fluturat palmele deasupra föhnului de perete care bârâia..., apoi: liftul,
butoanele, ușile, culoarul, canapeaua triunghiulară – nervos, fiindcă iar
picasem de fazan. Filmul se repetă, trebuia să vin mai târziu, și întind capul
pe spate, rezemându-l de spetează. Muzica mallului îmi inundă urechile –
electronică, blablauristă, compusă pentru cei de clasa a VII-a (mai taie!), dar
clienții se delectează cu..., se simt OK, aici e cald – apocalipsa poate să vină.
Uite-o c-apare, mă salută, introduce cheia, o rotește,
grilajul se ridică, intrăm... (că doar nu era să stăm afară) și mă îndrept spre
așa-zisul vestiar (o odaie de șase pe doi, unde-mi schimb hainele), stând pe
singurul scaun din încăpere, nu înainte de-a aprinde neoanele (cinci întrerupătoare
atinse pe rând), luminând ochii celor care vor intra în magazin, dar mai ales
ai celor trei persoane care vor lucra mai mult de unsprezece ore, azi, 21
decembrie: subsemnatul (menestrel al nopților invernale), colega mea pistruiată
(viitoare mămică) și șefa (ca toate șefele), spetindu-ne, în epitimia cotidiană
a finalului mult așteptat (mai puțin șefa), în datul cu mătura, mopuirii
podelei, eu, cel mai iscusit, urcându-mă la etajul unu, intrând în debaraua celor
de la Cleaning Service, în timp ce
colega cu bucle roșcate, prinse-n creștet, se puse să șteargă praful de pe măsuțe,
policioare și cutii.
De-ar ști șefa câte poți face c-o cârpă și-o găleată,
n-ar mai sta în fața monitorului, calculând procentul de sporire... (dacă nu se
preface), mânată de duhul profanării locului de muncă – prin pauze lungi și
dese. O văd cum iese din spațiul amenajat cu casă de marcat și înghițitoare de
carduri și se duce spre vestiar, unde rămâne până mai târziu.
Au urmat deschiderea magazinului, pătrunderea
hoardelor consumiste, aranjarea cutiilor într-o nouă ordine, bolboroselile
managerului, Ca să vindeți competitiv,
literele m, u, i și e, cu privirea pierdută pe codurile de
produs, pe fesele dezinhibate ale puștoaicelor, pe stratul de praf pe care
n-avusesem timp să-l execut, pe faciesurile animalelor ce-și dădeau prea multă
importanță în public și se uitau la mine ca la unghiile lustragiilor de pe
vremea când bunicii lor se mândreau cu tabieturi aristocratice și refuzau să
lase bacșiș, din prințipii cu ștaif, izbutind să doarmă-n bocanci dacă se punea
de vreo revoluție mai curând sau mai târziu de ora împărțirii pijamalelor și a
biscuiților cu lapte de Curtici, picurat din ugerele văcuțelor ce fumează doar
iarbă, iar condurul pe care o să vi-l aduc, așezat pe-o tipsie de argint, e
gravat de țări precum Italia, Polonia, Bangladesh, RPC și Ro, doamnele mele,
avem pantofiori din întreaga lume văzută de ochii voștri dornici de un
chilipir.
Dar nu astăzi, voi, cei îmbătați cu vinul Marii
Zile a Reducerilor, e una obișnuită, de odihnă, ziua zbanghiului care probează șalupele
acelea din piele, iar dacă soția lui a catadicsit să-i facă un cadou, asta-i
privește pe ei, nu pe dumneavoastră, stimate cucoane c-un prost gust al
vestimentației, temperament coleric, tunse scurt și pregătite de măcel. Vă rog
s-o consultați, dacă doriți să beneficiați de oferta pe care – Strigați de la
balcoane! – magazinul nostru v-o pune la dispoziție, începând din întâi a
lunii, până-n treizeci și unu, inclusiv, de la orele zece ale dimineții, pân’
la omoloagele lor postmeridiene, ce
vor cădea peste noi, storcând ce-a mai rămas, ...cipícii ăștia minunați, ce vin
cu o garanție de peste treij’ de zile, cu toate că n-o s-o mai puteți folosi, căci vine sfârșitul lumii
calculate în vremi și jumătăți de vreme, așa că dragele mele interlocutoare,
ascultați ce vă spun pentru a patra oară:
Puteți să vă cumpărați o pereche la preț întreg, iar
cealaltă, la doar jumătate din prețul afișat pe cutie, dacă veți merge cu
ambele perechi la casa de marcat, încasându-le pe același bon, nu pe bonuri
diferite, nu roz bombon, ci un bon alb cu litere și cifre negre..., ăla care
iese din aparatul situat în fața casieriței. Îl vedeți? Acolo! Da, exact. La
orice model... fie șlapi, fie ghete, ba chiar și la articolele de nonîncălțăminte,
gen poșete, curele, ciorapi, umbrele ș.a.m.d. Pe același bon. Eeexact.
Și, -n timp ce vă decideți, am să fac un pas spre
jupânul care de cinci minute privește mocasinul maro cu dungi azurii, marcă românească,
model trendy, piele de bivoliță, luat
din colțul perimetralului și adus pe degete, purtat în scârbă, în raionul de
femei, ca un vânat fraged, predat șefei de trib, și anume soției, ca să-și dea
cu părerea dacă merită luat acasă, pentru că are o dâră de prenadez pe marginea
tălpii, groasă cât o ață de papiotă. Ea analizează „calul troian” al
comerciantului ce vrea să-l facă de pomină pe mușteriu, și zâmbetele cu subînțeles,
îndată ce va părăsi magazinul..., un fir de „păr sintetic” lipit pe talpa
mocasinului purtat doar ca să-l observe nevastă-sa, adică inginera de Calitate,
să-l vadă mai bine, să-l ia și ea în mână, să se uite de enșpe ori, să nu care
cumva să fie, de fapt, o tăietură pe care vânzătorul (de ce trebuie să fie el
geniul malefic al tranzacționării rebuturilor?) a văzut-o și-a căutat s-o
ascundă:
„Știm noi ce este, că nu degeaba ați băgat aferta
asta. I-o minciună... acoperită cu un clei ce se prea poate să nu țină o zi,
darămite doi ani...” (La prețul ăsta, cât ați vrea să țină?), ațintindu-și
privirea asupra mea – cyborg ajuns la menopauză.
Așa că-mi duc mâna la burtă, mișcând-o ca pe-o
beschie pe care și-o arată, unul altuia, țapinarii când vor să se ducă la masă,
spunându-i: Pe bune, un fir de păr?! scoțându-mi limba, ca să priceapă că mi se
făcuse greață și c-ar putea să-și schimbe produsul, lucru pe care mă rugă să-l
fac, deși era ultimul cu acea mărime. Ghinion.
V-am explicat că nu mai avem un alt patruzeci și
doi, de ce insistați și vă holbați la mine de parc-aș fi responsabil cu
procesul de fabricare a pantofului pe care-l țineți (ca pe-un..., să nu zic ce)
în mână? ...că o altă pereche de aceeași măsură nu mai există-n stoc ...și ce-i
cu stupoarea pe care o manifestați, ca și când aș putea să vă scot din fund o
pereche identică, dar din pricini nebănuite declin invitația – chit că v-ar surâde
ideea? Așa ceva nu e stipulat în contractul de muncă. Nu-s vinovat de ispravă...
Iar pentru toate celelalte există MasterCard.
Până la 22:00 vă stau la dispoziție, oferindu-vă o
gamă vastă..., chiar și pentru transsexuali, ...de diverse mărimi, ce vă vor
cuprinde cu blândețe talpa, o vor mângâia profilactic, la câte ateliere sunt pe
lume, atâtea calapoade care v-ajută să scăpați de plantalgie, încercând un
patru’ș’unu, văzând că e imens, ...nu te mai sâcâie, apoi un patruzeci, ...îl
simți lărguț, și te miri cu voce tare: „Ce fel de numere-s astea?”
Răspunsul: Sunt multe. Ce fel..., nu-ți pot spune,
să nu-mi ceri..., n-am decât pentru dame, îți pot aduce ceva asemănător cu
ce-ai probat înainte, însă de mă vei interoga (ca cei care au venit, s-au
uitat, n-au găsit și-au întrebat dac-avem numere mai mici pentru bombardieri), îți
voi replica cu aceiași termeni pe care n-ar strica să-i lipim la intrare, ca să
nu se mai obosească norodul cu privitul haihui, raita prin magazin și
„dezbaterile” pe de-a moaca, N-avem decât
la raionul de copii – asta-n cazul în care nu doriți să-l vizitați pe cel
de femei, care e mai în față.
Cum de ce? Deloc! Și nu te-ncrunta, nu-s io cel care
hotărăște, trage sforile, plătește șoferii, alege discountul, semnează
documentele, îți urează La mulți ani și
de anul ăsta și te-așteaptă în prăvălia lui și la anu’, iar când se întâmplă o nenorocire,
spală putina. Eu doar mă asigur că v-am bătut destul la cap cu promoția iernii,
uns cu toate transpirațiile plantare, continuând turuiala:
...cu talpă moale, zimțată, ideală pentru alergările
spre tramvai, ...cu talpă dură, dac-aveți platfus și n-are rost să vă grăbiți,
...până la glezne și peste, de zici că-s ghete slim ce merg cu pantalonii de gangsteri, ...bot pătrat, rotunjit/săgeată,
în vârf n-avem ciucuri, dar puteți să vă puneți singur, tip sport, în j’de mii
de nuanțe de căptușeală, glencuri... sau urechi prin care să vă băgați șireturile
ce-au sosit anul acesta în numai două culori pentru fiecare model în parte, clasic și neo, că cine împarte parte-și face, tovarășe, cu carâmbi..., de-i
putem numi cizme, și nu vorbesc de cei eleganți, am trecut..., ci de la acajú
la chihlimbar, de la bordó la trandafiriu, gălbui vărgat și smoliu în dungi,
de-o parte și de alta, cu șnururi cilindrice, împletite ca de Mărțișor sau late
ca tăiețeii de casă, făcuți cu ouă și lapte gras. Cu ținte nu vei găsi, dar
avem cu bombeu metalic și de plastic – Fătălăule!
Vă oferim și șlapi de plajă, de mers la dușuri, având
mare grijă în preajma căror indivizi vă scăpați săpunul, ...cu blăniță sau fără.
Vă prezentăm și colecția de sneakerși de ast’ toamnă, cu piele interior & exterior, ori
pe-o dungă îngustă din extremitatea căputei, însemnând că-s imitație, mușama sau carton vopsit și
dat cu cremă gudronică, așadar, să nu vă pună Sanepidul să vă apropiați nasul,
presupunând că nu sunteți curioși de mirosul nepalezilor care au stat la baza făuririi
acestor exemplare lejere ca pana cocorului și viabile ca fulgul de nea, odor pe
care-l poartă cu ei prin autobuze, trenuri, metrouri, pe sub sau direct pe străzile
orașelor metropolitan de inumane, cu biciclete simple ori cu motoare puturoase,
scutere ceva mai gălăgioase, ...carne și oase, accelerând ca s-ajungă la
domiciliile din trestie și oțel, producție municipală, unde vor putea să spună
familiilor flămânde și crispate de-atâta orez chior, dres cu sare, prin sincera
lor prezență, în aceleași combinezoane ponosite, că ei au robotit pentru fala
partidului... Fă ce vrei, eu te-am atenționat.
O altă clientă fidelă își duce botina la năsuc:
─ E de piele?
─ Și încă ce piele. Să fi văzut cum ședeau văcuțele
în abator, în așteptarea barosului în țeasta lor pansivă. De la atâta iarbă...
Să-ți dea lacrimile, nu alta.
─ Naturală?
─ Ca izvoarele termale ale Muntelui Fuji.
─ Sută la sută?
─ Am glumit. E tratată cu cianură. Deci nu, fiindcă
n-ar rezista procesării... Și dăi cu schimonoseli, canini scoși la vedere, cute
pe frunte...
─ Cum vă permiteți!?... (cánci simț al umorului).
Așa vă-nvață aici?... (nici n-are suficient mălai la ea). Unde vă este șeful?
─ Acolo! arătându-i cu mâna spre ieșire. Șeful e o
ea, și nu m-a-nvățat așa ceva. Știam
deja. Râsul relaxează, veselește inima și n-a omorât pe nimeni. Zâmbiți! Sunteți
la camera ascunsă.
─ Vai, ce mi-ați făcut! Sunteți criminali. (Sper să
nu creadă că-i vom da ceva pe gratis.) Și unde este camera aia ascunsă?
─ În cutia – îndrept brațul – stacojie din spatele
dumneavoastră.
─ La ce post de televiziune?
─ Cel local.
─ Aaaa!
─ Cumpărați?
─ E pentru o amică. Când o să primesc tichetele
cadou... Vindeți și pe tichete, nu?
─ Absolut. Tot ce vă poftește inima.
...
─ Pssst!
─ Ce-i, mă Fâsâilă? întorcându-mă spre agentul de
pază al papucilor (și obiectelor de galanterie...), ce cu greu își putea stăpâni
revărsările spasmodice de hlizeală, în timp ce se-nclina din bazin, cu mâna la
burtă, de ziceai că urmează să decarteze tot ce băuse c-o seară-nainte.
─ Dilău, probleme!? și niscaiva tangențiale pe
cortexul meu cerebral, ...mireasmă de naftalină. Cine v-a pus s-o deschideți?
Era din lotul de marfă primit ieri ...Nu se descurcă. Agent la pământ! Să chem întăriri?
Colega discută cu băbuțele. Șefa s-a apucat să dea ordine, ...să mute cutiile
de pe rândul doi pe rândul unu, cele de pe trei, pe doi, și în stânga, și în
dreapta intrării, cizmele ș-apoi ghetele, tip duplex, ca la grădina publică, pe
o parte florile pădurii ecuatoriale, pe cealaltă ciulinii Bărăganului.
─ Ț-am zis io, dacă nu le-o coc, să-mi spui
Fernando de-acum încolo? – că nu degeaba se flatulase el într-un pantof. ’Ce
drac’ miros atâta, doar scrie clar că-s din piele!?
Și le-a copt-o. N-am idee dacă era încă fierbinte
când și l-a dus la bârnău, dar un lucru e bătut în cuie, și anume agentul de
pază care a pus-o pe vatră, a așteptat să se rumenească și a scos-o (pervers
simț al umorului) la timp, ca să fie anchetată de doamna inspector.
─ Bravo, Mirciulică! Meriți o statuie ecvestră în
mijlocul mallului.
Inși cu brațe avide după un velur la modă sau un adidas
old school, ...să și-l dea pe la năsuc,
să-l pipăie, să-l atingă de obraji, zombi ai unei lumi ce crede că, dacă vine sfârșitul, vor scădea prețurile la
articolele de încălțăminte, dornici să pertracteze în neștire pe tema de ce? cum? cât?, cadavre
ambulante ce mută marfa de la locul ei, contrariate de costul piperat, și o lasă
aruncată la nimereală, plimbându-se, în gioarsele lor de firmă, ca să nu-mi dau
seama de unde vine duhoarea înțepătoare de putrefacție, la două sute cincizeci
de lei sticluța de 100 ml, se pare că unii chiar au parale, parfum de dihor, ciudă
și invidie – exemplare demne de-a intra într-un manual de antropologie,
subcapitolul Mutații frecvente.
Interzis minorilor! – au intrat două centuriste,
mamă și fiică, cunoscute atât de mine, cât și de colega ce-mi face semn cu mâna
și mă-ntreabă (un șuierat de glonț, printre buzele-i cărnoase): „Le-ai văzut?”
„Le știi?”
Da, panaramă logodită ce ești. Cum erecțiile mele
să nu le știu? memorându-le mersul mlădios, suplețea abdomenului anticoncepțional,
acoladele femurale, precum și decolteurile adânci ce suiau pe colinele de
abanos, stropite, din când în când, cu tzatziki-ul unui oarecare mușteriu. Cocoțate
pe tocuri cui, admirau ghetele..., ba nu!, cizmulițele vișinii..., și intenționau
să le plătească cu banii strânși în trei nopți albe, ca ochii iepurilor ce se
descompun pe marginea unei șosele cu trotuare late și garduri vii, înalte cât
un om cu statură medie, ce se ține de șale, în timp ce clientele noastre chipeșe
îi oferă momente de neuitat. Le-au probat, ridicându-și pulpele golașe înspre
inima-mi falită și credulă, și, dup-o tură în lungul și-n latul magazinului,
le-au cumpărat.
Sunt solicitat... Un nene umflățel, cu doi copii
docili, având aspectul unor suricate de companie, mă întreabă unde ar putea găsi
saboți mărimea treizeci și opt. Îi arăt, el se uită de parcă nu vede, pesemne că
nu-i convin prețurile, și mă-ntreabă, din nou, dacă nu cumva ar putea găsi unul
de sezon, mărimea trei’ș’opt, în altă parte. Îi răspund, cum era
firesc, că nu, imposibil, aici îs
cele pentru copii, iar dincolo (întinzându-mi mâna), celelalte articole de primăvară-vară.
El se uită la mine cu o unduire vizuală excremențială, similară dansului
subacvatic al ierburilor-de-mare-adâncime, ca să-mi vorbească de cele cinci
minute în care eu, cică, n-am înțeles ce dorește domnia lui (presupunând că
domnia aceea era o altă persoană), vorbind în van, vreme de-un minut, în timp
ce plozii lui, cu scalpuri seboreice, priveau îngândurați cum boul dă să-l împungă
pe toreador.
Asta-i culmea! O venă din gâtlej dă să se spargă,
un glas pițigăiat îmi inflamează auzul, oastea de leșuri nomade se aruncă
asupra prăzii, șase ochi se uită către doi ochi cu ostilitate, însă și cu puțintică
teamă, după ce l-am atins pe tătic cu palma pe umăr, zicându-i să mă urmeze, fi’ncă mergem să vorbim cu supervizorul, ripostând, cum era de așteptat,
cu „De ce pui mâna pe mine, domnule?”, derutat și alarmat deopotrivă, găsind-o
ulterior pe șefa noastră, căreia i l-am prezentat pe tăticul cu probleme
financiaro-mintale, podidindu-mă râsul în timp ce îi explicitam desfășurarea acțiunii,
și-am plecat (la comanda ei) să aranjez ceea ce mai rămăsese de aranjat, cu
fruntea sus, pulsând a nervi întinși cu gratuitate.
Am sesizat că îi tremura vocea când, întrebat de
colega mea creață ce model i-ar plăcea să încerce copilul său, se strofoca să
mențină conversația printr-un șir coerent de cuvinte urâcioase și neputincioase,
și mi-am putut redirecționa mila (la vederea unui părinte care-a eșuat în fața
copiilor săi) spre buzunarul de la piept. Hristos cu indulgența, eu cu pantofii.
Vă mai așteptăm! Și s-a dus.
Cum probabil se vor duce și aceștia: un el și o
ea, suspecți de inerție cefalorahidiană. Bărbatul îngenunchează și-i oferă
duduii cu care a intrat în magazin un sortiment de sandale, culori diferite. Ea
le probează, trecând jucăuș prin fața oglinzii (special concepută pentru astfel
de ritualuri sociale), țopăie, bocănește și că se rotește pe călcâie. Cavalerul
a dat să zică ceva, însă ea își deschise gura și rosti: „Ăștia rămân.” Apoi am
auzit-o explicând sex doll-ului: „Răducule,
sunt unii care se îmbracă fain, dar când te uiți cu ce sunt încălțați..., ca niște
boschetari.” El a dat din cap, semn c-a aprobat.
În sfârșit, pauza. O jumătate de oră = zece minute. Când te ostenești, și
Dumnezeu îți pare că îmbătrânește. Timpul se scurge pe canale pe care nu le
putem percepe. Un băț de chibrit ar fi ars mai mult timp... Mâncarea pe care o
preparasem dimineață, e acasă. Nevoit să merg pân’ la minimarket. În picioare. Stat la coadă. Tot
tacâmul.
Reintrând în magazin, am observat cum clientela pe
lângă care treceam se dădea la o parte. Aflat pe muchie (căci mi s-a luat cu
de-a sila, prin calcule făcute de alții, lucrul cel mai scump – libertatea), eram
capabil de orice.
Sometimes
I wish I had a gun,
fredonând în cap. Avem gozuri la reducere...! Boracii ăia mă enervează. Unde le
sunt genitorii? Sucuri în mâinile lor distrate. Salutările mele, nou-veniților.
Turnuri babelice, din lădițe ruinate. Cantități neglijabile de dezinteres.
Diforme pete de galben acidulat, pe pardosea... Cine spală pe jos se spală și
pe mâini. Dacă veți achiziționa două produse, unul va fi la preț duo in carne una.
„Bos, ai putea să m-ajuți?” ...fețele buhăite,
asemeni unui sufleu de roșii cu vinete, se irită. Cine le va răspunde? Tăcere.
„Unde sunt angajații?” „Cum se poate așa ceva?” ...vălmășag de cioturi umane se
adună ca saliva la baliverne. Pitagora îi scrutează, socotindu-le demența.
Prisma rotantă, împodobită cu gablonzuri, este învârtită de o fată. Nu sunt de
argint, posibil să fie. Morbul comercial te îndeamnă la omucideri, laitmotivele
zgomotoase îmi urzesc țesătura poetică, un moșneag astigmatic rupe un încălțător
de plastic, babacii s-au întors cu mâinile-n șold și cu înjurătura-ntre buze, nu
mai am mult până la ușă, un fagure cu mutre inepte într-o expectativă modestă,
cutii ce se răstoarnă, espadrile căzute la datorie, „Șireturile astea-s prea
mici ca să le lege... Ce fel de treabă e asta?”, scorpioni minusculi mișună pe
limbă, nu pot s-o spună, îi las în urmă, deschid ușa depozitului, mă așez pe
scaun, beau apă, șed oleacă, și ies, fără chef, pe sală.
Figuri zăbrelite de neșansă, chipuri hulpave ce-și
ascund, de ochii lumii în care ar trebui să trăiască, tarele subiacente,
bracurile perspectivelor pozitive și slăbiciunile homeopate puse deoparte și
folosite în cea pe care și-au asumat-o cu prețul nesincerității și-al
maladiilor sufletești; partizani ai vidului socio..., pseudo..., nevro..., oligo...,
schizo... și restul slovelor obligatorii pentru a contura blazoanele acestor
familii vicios-nobiliare.
Aruncă-le un șoșon – o să se sfâșie-ntre ei; asudă...
forfotesc..., picături de insulină... Nu cumva să piardă ceva despre a cărei
existență nu știu nimic, doar și-o imaginează. Cine se stresează astăzi
pentr-un galoș, mâine se va panica în fața raftului gol pentru bețișoare de
urechi. Poimâine: „Nu mai avem pită!” – și pac!
atacul de cord, pac! nedoritul puseu,
pac! o lipotimie pe podeaua
livingului, nimeni acasă; pe sub termopanele întredeschise, sirenele
autosanitarelor trec, sunând a balamuc, ducându-se la naiba.
„Păcat de căputa asta cafenie! S-a pătat cu ulei și
nu mai iese.” Blesteme... Morți & Răniți majusculați, se atrage atenția...,
suferința lui... – Vai! – Plângeți cu
el, păsări ale cerului! Omul și-a murdărit pantoful, iar acum suferă din
suferința ce nu suferă alinare. Ce n-aș da să crape neoanele, să ningă cu gazul
tuburilor..., covârșiți de mătreața electrică ce-o să ne intre, pe nări, în plămânii
ca o menghină, ...tromboplastine, cârnați din intestine, pancreas și apendice
cu deșeuri metabolice, corpuri înțesate c-o strălucire violentă, specifică
nefralgiilor în ascensiune, explodând treptat și radiind cum nu s-a mai văzut
pe fața pixelată a Terrei, ci doar pe cea a ecranelor TV, nu în orice film, nu
la orice oră, în cazul în care vorbim de programul unei televiziuni private, și
nu de arhiva de DVD-uri a lui Cristian Tudor Popescu.
Radiază evanescent.... Se va termina povestea...
Surâd a repaus... Se ivește acalmia... Cercopitecii plesnesc din buze, scârțâie
din măsele, își umflă pesimist bojocii, expiră ifose și plictiseli:
„Vino și probează-i! Nu vezi că nu găsești ce-ți
place?! Hai, mamă, că așa se poartă, lasă mofturile! Hai, că nu mai am răbdare și-o
să-ți cârpesc două, de față cu toți oamenii ăștia! Te miști? Acum, am zis!” Ultima
zi de cumpărături, înainte de Marea Îmbarcare, cu destinație obscură.
Contează? Le pasă...? Ei se amuză în fața
distrugerii Cosmosului... Gura-ntinsă, cicatrice nevindecată, semiluna celor ce
nu vor să piardă ziua ce li s-a dat pentru a-și salva nopțile, cu parcimonie...
Cei care adună cu ambele mâini, împodobindu-se cu zorzoane ce se vor sparge într-un
final, apoi pregătirea lor de dinaintea decolării, ...consumatori perplecși, însă
natura le-a rezervat o surpriză, ...angelomorfoza prin articolele de încălțăminte
pentru care ne-am jertfit luni întregi, cele ce nu ne-au lăsat să simțim piatra
colțuroasă a macadamului sau bitumul clocotitor al drumurilor pe care le-am
avut de parcurs, cele mai josnice slugi, cele pe care le călcăm zilnic în
picioare, cele ce-au purtat și poartă poverile noastre – inefabilele Nike-uri.
Că de unde nu te-aștepți poa’ să vină mântuirea. Când nu te gândeai c-au să
scape, iată-i eliberându-se din cleștii nesorților de izbândă, cu toate că
becurile nu începuseră să clipească, atmosferă cu iz de colanți, șosete
transpirate și-un amestec de portmonée din piele genuină și șervețele umede,
apucând cu turbare cutiile aliniate pe etajere, verificându-le, binoclându-se, mirați
uneori că nu corespund utopiei „subvenționate” de acțiunile întreprinse pentru „cauza
lui Moș Gerilă”, nevoiți să-și rotească capetele și să caute (episodul cel mai
des întâlnit, în care le luau, le mutau, încurcând modelele) dup-un chip
prietenos ce i-ar fi putut ajuta în demersul lor; nu că nu s-ar fi descurcat și
fără noi, lefegiii, dar să cooperăm ca să nu clacheze, să nu facă riduri, fire
albe de păr... – potențialii noștri clienți, dați dracului.
Când erau singuri, se purtau ca la ei acasă. Doar
că dintr-o amnezie ce-i poseda pe acești băgăcioși (ce se aplecau deasupra
sicriașelor de pe sală, răscolindu-le cu degetele lor ca dinții de greblă, lăsându-le
suspendate într-un deranj mai mult decât inestetic), ai fi zis c-ar fi uitat
unde se află, cotrobăind din obișnuințe bătătorite după rezervele de cafea made in Colombia, în dulăpiorul cu șlapi
chinezești de la intrare.
Ridicau capacele cutiilor, se uitau în interior,
le puneau la loc, ca după câteva secunde să repete aceleași mișcări cu aceeași
nedumerire pe buze. După a patra sau a cincea reiterare, mă opream din travaliu
și începeam să înregistrez:
Urmăream traiectoria membrelor, a trunchiurilor,
precum și expresia faciesurilor pierdute în soarele orbitor al neonului încapsulat
ce veghea peste noi, ne aflam într-o mizanscenă, eu: actor și spectator, concomitent,
fericit de ceea ce oferea mica estradă de la parterul unui mall în plin sezon
de vânătoare a afacerilor rentabile, privindu-i pe cei ce doreau să probeze
pantofii pe care-i găseau în coșulețele de pe măsuțele mobile, încărcate cu
oferta de iarnă din acest an, pe cale să se sfârșească chiar azi, cu orbitele
adâncite în direcția celor două forme alungite, finisate și cusute pe partea anterioară,
cum stăteau ele, reținute și nederanjate, cu călcâiele la vârful degetelor, în
poziția zodiacală a racului, gata să fie scoase la vedere și sondate cu
propriile lor picioruțe, posibilii noștri clienți, dintre care unul, ce nu știe
pe care s-o aleagă mai întâi, se gândește c-ar putea fi un ghinion astronomic să
încerce cu laba stângă prima dată, că nu doar pășirea în față/spate, după ce
s-ar fi încălțat cu amândouă, ci simpla introducere a degetelor în cupa primitoare
de la piciorul stâng ar fi declanșat un șir de accidente indezirabile, ce s-ar
fi putut solda cu întorsături de situații de evitat, după cum învățase de la veteranii
din satul natal, cândva tineri și cu poftă de sale-uri, ezitând pe moment, în scurt timp revenindu-și, dând să-l
probeze pe dreptul, cu tibia învelită-n blugi spre colțul taburetului (capacul dat
într-o parte, i se zăreau ghetele cafenii), așezând-o cu grijă și proptind-o-n
călcâiul cu ciorap în carouri.
Și dacă voise să și-l vâre ca să nu pățească ceva,
să se detensioneze, fiindc-a scăpat de frica de-a face greșeala ce i-ar fi
periclitat existența superstițioasă, luă hotărârea să-l încerce pe cel din
dreapta, așa că ridică gheata, o examinează (nefiind o somitate în domeniu, ci
un impostor) și, privind-o ca și când s-ar fi uitat la o femeie cheală și cu
barbă, o puse jos, lărgind gura flaușată, își ridică iar călcâiul, căutând să-l
pătrundă cu degetele ș-apoi cu talusul, dar în tentativa sa de a-și băga laba-n
scobitură, și-n timp ce verifica duritatea și elasticitatea materialului din
care fusese confecționată gheata probată cu grijă, ca să nu se fisureze și s-o
plătească ca pe una din țiplă, și-a dat seama că nu era talpa concavă pe care
ar fi vrut s-o umple, ci era perechea ei, ce aparținea de piciorul pe care ținea
morțiș să nu-l folosească înaintea celui care purta noroc.
Habar n-am dacă i-a achiziționat – amănunte ale unui
praxis consumist. Să înceteze odată tornada acestui du-te-vino funambulesc!
Mi-am cerut voie să-mi iau a doua pauză de masă, și-am
ieșit, cu răspunsul afirmativ în urma mea, pe ușa aglomerării vertiginoase, am
luat-o înspre liftul din capătul culoarului, l-am străbătut, am apăsat pe
buton, clopoțelul a clincăit, ledul rotund s-a-nroșit, ușile s-au deschis, am pătruns,
butonul cu etaj 1, s-a închis, a pornit,
urcă, senzație de sufocare, ușile se deschid și pășesc energic către magazinul
unde, pe scaun, retrasă, într-un colț ferit de camerele de luat vederi, printre
șirurile de articole de lenjerie intimă atârnate pe un întreg perete de cârlige
cu bilă la una dintre extremități, și pe umerașe sub formă de cercuri utilizate
în gimnastica ritmică, dar mai mici și nerezistente la șocuri, de plastic și
aranjate frumos, în trepte, copleșite de câte-un slip brazilian, niște boxeri de
damă sau de câte-o minusculă și neverosimilă tánga, pentru uzul aleatoriu al
cucoanelor ce urmau să le poarte după ce le-ar fi studiat, unele chiar le-ar fi
probat, mai ales că aveau posibilitatea să le asorteze cu alte mărfuri de nepovestit ce se iveau, dacă
căscai ochii, în panoplia de bikinei și sutiene ce-mi furau privirea ori de câte
ori aveam ocazia s-o văd, ...cupe de diferite dimensiuni și culori, pe toată
durata recreației, ședea ea – unica ce merita.
Dar în scurt timp mi s-a rupt (cum li se rupe
celor suferinzi de traumatism postetilic) filmul vieții proletare, contemplând-o
pe cea care nu trebuia contemplată în totalitate, ci numai de la gât în jos, pe
porțiuni, ...riscurile adiacente unei escapade periculoase, stenozându-mi, ...aură
întunecat-senină, canalul vorbirii, stafidindu-mi gura, ...cataplexic, ...indigență
a gesturilor, doar doi ochi exoftalmici (martori ai splendorii ortostatice care
aranja un rând de monokini), ce așteptau semnalul nervos care să le transmită să
clipească.
Aici s-a sfârșit totul. Nu tu amintiri despre cele
întâmplate în urma „întâlnirii de gradul III”, coborârii în infernul ticsit cu îngeri
dresați să muște, nu tu continuări ale meseriei de serv cu diplomă, facultate și
master, măturatul, spălatul sălii și echiparea de plecare spre locuințele
noastre provizorii (căci casa noastră este-n ceruri), nu tu amintiri legate de
drumul către casă sau dușul dinainte de culcare, ci doar câteva (infime și
vagi) cu privire la somnul profund, ...lamă de topor într-un pătuț de sugar, afundat
în plapumă, visând la cum ar fi putut să fie viața mea, dacă mi-aș fi deschis
gura ca să-i spun: Te iubesc!
Crâmpeie desprinse dintr-un subconștient alert și
a toate veghetor, din marșul meu spre casă: același trotuar și artera scăldată în
brianța portocalie a păpădiilor din beton armat, ...petale electrice într-un
bol de sticlă, ce alcătuiesc, flancând șoseaua, șiruri infinite de stâlpi gri,
servind iluminatului stradal pe timp de ceață, ploaie, eclipse... ce se mai pot
descifra, după cum aveam să descopăr a doua zi, de pe colile dungate ale caietului,
format liliputan, în care-mi țin, în funcție de răgaz, jurnalul – și pe care,
cu permisiunea voastră, vi le ofer bonus:
...către bârlog, pe același drum pe care mă deplasez în
zilele de muncă (și ce alte zile
mi-au mai rămas?) În apropierea
semaforului de lângă biserică, am dat
peste un câine mărunt, ieșit parcă
atunci de sub țâța mă-sii. Cu ochi
pojghițați și-o ureche turtită aidoma unei coji de banană, a dat înapoi, terifiat, la demarajul brusc
al unui jeep. Nu știu ce s-a întâmplat
cu el. Dacă în noaptea asta ar fi, să zicem, minus 15 grade, ar muri. Dar afară e bizar de cald pentru perioada
aceasta din an, așa că puteți fi liniștiți.
În
căști, diverse melodii. În apropierea celuilalt semafor (așa e viața, o distanță între
două semafoare), prostituatele își mușinau
clienții. Abordau taximetriștii, agasau pietonii... Purtau cizme noi și pantaloni mulați.
„Vrei să
facem sex?” m-a întrebat una, într-o seară. Sincer aș fi vrut, arăta mai
bine ca prietena mea, dar i-am răspuns
„Am cu cine...”, și mi-a zâmbit.
O
altă escortă, tăcută, cu geacă și colanți negri,
cu capul întors spre bodega deschisă la acea oră, privea înăuntru, pe geamul
enorm, în direcția clientului ce
tocmai își plătea băutura împachetată într-o pungă de hârtie. Uitătura ei nu era una oarecare, o coadă de ochi fugară, lacomă sau disprețuitoare, ce ar fi înțepat portofelul bișnițarului
din fața tejghelei, sau ar fi desfăcut
dopul sticlei cu conținut spumos, ce
i-ar fi curs mai târziu pe gât ori i s-ar fi prelins pe alte zone, căutătura ei trecea dincolo de bariera spațio-temporală
a momentului.
Iar
birtul nu era doar un soi de cramă rafinată, la fel cum
traseista nu era o simplă curvă de trotuar; eu eram altcineva; toți, într-o altă dimensiune; poate de la oboseală...; oricum altele sunt simbolurile, iar gândul vostru a rămas la patrupedul de adineauri.
Ajuns
acasă, mă dezbrac, mă spăl..., urmez, cu alte cuvinte, întregul ritual cutumiar de apartament, până mă pun în pat și
deschid cartea unuia dintre marii noștri poeți care spune: „Și
a fost seară/ Și a fost dimineață/ Dar asta a fost demult/ Și o singură dată.”
Pentru
mine e în fiecare zi.
