Rugăciunea de seară

Sosit de la muncă, trecând peste duș, peste cină, peste sfânta cruce și mulțămirea că m-a ajutat să rezist în orele crunte... printre fețele demonice... apropierea gălăgioasă a Sărbătorilor Pascale... zile-n care dracii mișună prin magazine, și peste cele șapte-opt înghițituri de apă, înainte de culcare, am citit undeva că-i bine, previne infarctul miocardic ce poate surveni în timpul somnului sau ceva de genu’, deschizând o antologie păunesciană, de la coadă la cap, mai nou așa îi citesc volumele, acum din testamentul lui de dragoste, care-mi transmite ceea ce sufletul meu știa de multă vreme, dar nu putea s-o spună sincer, în fața întregii lumi feminine, ce vrea să fie... doar ca să fie.

Transcriu:

................................................................

„Astfel îți dedic eu ție, care te-ai purtat nedrept cu mine, acest poem de dragoste, scris aproape de finalul unui mileniu în care n-a existat probabil nicio dragoste fericită

Îți dedic o criză personală,

În plină criză mondială,

Trista mea Principesă Neagră,

Blestemată să nu devii niciodată regină,

Dar blestemată să nu fii

Nici umbra din bucătărie

Și din gospodărie,

Care se face utilă trebăluind cu niște pantaloni strânși pe picioruțe cu niște ciorapi

trași până la gleznă, în veșnica hăituială a unei trivialități mult îndrăgite care se

numește familie și n-au gunoierii timp s-o ia și s-o ducă unde ar trebui.

Ciudată senzație trăiesc scriindu-ți în zadar aceste cuvinte pe care nu le vei mai citi niciodată, ciudată senzație că devin bătrân dintr-odată, în noaptea în care am înțeles

că nici nu ne mai cunoaștem.”

Doar noaptea e de vină pentru asemenea fraze:

Creuzet de vise inimi paradise

Vino și primește a mândrei dorință

Să mă prindă-n brațe ca și într-un clește

Și să-mi puie capul lâng-a ei ființă

De va fi cu voie să-și plinească visul

Dă-i o veste caldă-n asfințit de soare

Și-oi veni la ea în miros de lumânare

Ochi în ochi privind cum sfărâmăm abisul

De va fi ruptură și negare rece

Vestea dă-mi-o mie și cruță pre ea

Îi voi spune la sfârșitul nopții ce va trece:

Iubito lasă visul! Ai în față cartea

De-i vei zice tu tulburată-o fi

Gura mea spunându-i poruncă zidise

Va trăi în pace visând la al său

Creuzet de vise inimi paradise

Sau hardcore:

îți dedic o criză de fiere lungă cât o lună de miere

departe pe planeta haos

de unde-ai venit când te credeai minnie a lu’ mickey mouse

unde te-ai jucat cu frunzulița în nisipul mării

iar acum doar ai vrea că nu poți da uitării

cum timpul se schimbă mereu parcă-n ciudă

și-n loc de foiță ai ceva mai mult

și ești udă

de unde te-a ridicat mă-ta-n grabă ca să nu răcești

învelindu-te c-o pătură cu două cu treizeci

nu era iulie domniță

nu era vară

dar pornită din fire spre joaca murdară

te distrai în plină iarnă constănțeană vulgară

gol-goluță a bărbaților salvamară

acum ai mustață virgină mămică

îți plâng toți plozii pe lângă fusta aia mică

și lângă poșeta ținută la braț

prin piețe prin shopuri sorbind din ceașca cu erzaț

când tații lor sunt plecați în străinătate

tu te plimbi cu unghiuțele necumpătate

cum de vorbesc așa? cum de nu mi-e rușine?

nu deloc. ha ha ha!

era să leșine

acolo să pleci spre haos. te du!

pașli! ca-n armată. ’nainte marș! yabba-dabba doo!

dar m-am cam săturat

despărțindu-mă de coșmar mă-ndrept spre realitate

ca să scap de tine – femeie a caznelor mele

dizgrația îți stă la picioare. se-nclină

pe copitele tale lăcuite își pleacă fruntea acceptându-și înfrângerea

ca tine niciuna

te las să te bucuri de ultimul rând: inimioare inimioare & inimioare

pe verde cu galben și roșu cu albastru

cu până la 50% reducere

poți veni mâine după ora zece

atunci deschidem.

Amintire cu tatăl meu

Era dimineață și era noapte. Cam așa ceva. Ciorile grive care le survolau trupurile își desfăcuseră aripile. Cei doi bărbați se chinuiau să-și deschidă pleoapele ca să fie martori la ceea ce avea să li se-ntâmple. Mergeau unul lângă altul, călcând apăsat, cu undițele de bambus într-o mână, cealaltă fiindu-le liberă, nesupusă și dornică de-a strânge bine la piept și de-a da pe gât o sticlă cu țuică. Abia ieșiți din armată, fiecare cu o slujbă bună: tatăl meu operator la Mașini Unelte, iar prietenul său, lăcătuș mecanic. Amândoi aveau plete și purtau blugi peticiți. Cel puțin atât se putea observa la ora aceea, când soarele se ascundea, hăt departe, în spatele Gării din Bacău.

 

Un fluier prelung și trenul plecă.

 

Încă nu erau beți criță, ci doar încălziți, mobili și cu chef de vorbă. Scrutau atmosfera răcoroasă cu ochii lor împăienjeniți și verzi ca sticla din care sorbeau ca apucații. Trei pași înainte și unul înapoi. Cu aparența unor băieți de comitet, în haine inadecvate pentru pescuit și duhnind a tabac, încercând să-și aprindă țigara unul de la altul, deși ambele erau stinse, au hotărât să aștepte pe băncile de lemn.

 

Un fluier prelung și trenul plecă.

 

─ Mișule! Mișule!!! (pauză) Bate Rapidu’?

 

─ Bate pe mă-sa, să bată.

 

Sugeau din sticlă și trăgeau din țigările stinse. Din când în când scuipau pe jos din tutunul de „Carpați” ce le rămânea între dinți, mirați că se făcu lumină. Nu de la soare, ci de la becurile gălbui, înfipte-n perete, și nu intens, ci cât să li se vadă fețele de petrecăreți „trimiși în misiune” după vreun șalău hrăpăreț sau un caras puturos, personaje piscicole prezente în mintea lor mai abitir ca figuranții sindrofiei pe care o lăsaseră îndărăt ieri-noapte, azi-noapte sau mâine. Pentru ei era totuna.

 

─ Mișule! Mișule!!! (pauză) Bate Dinamo?

 

─ Bate pe mă-sa, să bată, flegmând și catapultând țigara, din vârful degetelor. O privea cum se rostogolește, târâtă de briza matinală, spre capătul peronului..., cum cade și nu se mai vede.

 

Tata făcu la fel. Pe urmă dete să ia o gură de țuică, dar se opri. Aruncase sticla în locul țigării.

 

─ Mișule! prinzându-l de umăr, în timp ce acesta moțăia.

 

─ Nu bate, se dezmetici, nu bate! ridicându-și mâna din cot și lăsând-o să cadă la loc. Bate pe mă-sa.

 

Un fluier prelung și trenul plecă.

 

─ La naiba! zise tata. S-a dus și ăsta. Hai, Mișule! către camaradul care se ușura pe unghiul mort format între peretele sălii de așteptare și banca de pe care se ridicase.

 

─ Ce-i? îi răspunse într-un târziu.

 

─ Hai că pierdem trenul!

 

─ Ce tren?... ’Mediat! Un’ te grăbești? în timp ce-și scutura crenvurștul, sprijinindu-se doar cu capul de zidul cafeniu care se lumină treptat. Bolborosi ceva și, sigur pe el ca un ogar de curse, se repezi spre vagoanele ce staționau pe Linia 3.

 

Doi hemiparetici, ținuți laolaltă de o forță invizibilă și de damful de spirt ce le acoperea viețile, aspirațiile și plăcerile. Tineri, inofensivi, se deplasau într-o singură direcție, braț la braț, ca să nu cadă printre traverse, Hai sus!, ajutându-se-ntre-ei, Hai sus!, izbutind, după un travaliu preliminar, să-și pună tălpile pe podeaua vagonului, împinși de-o adiere de vară către primele banchete cu spătare înalte, îmbrăcate cu o mușama ieftină, pe care se așezară nu înainte de-a înjura în gol.

 

─ ’Neața! se auzi de undeva din spate.

 

─ Cu rachiu se taie greața! replică taică-miu, pus pe glume și pe pupat pahare, întrucât nu voia să piardă prilejul revelat de simțuri prin mirosul specific, cunoscut de toți pescarii, atunci când se deschide o butelie de rom.

 

În drum spre Răcăciuni, băură împreună cu noii tovarăși de pileală – un fel de congres al ortacilor de baltă, echipați cu pantaloni lungi, accesorizați corespunzător cu bretele ce atârnau neglijent sub ranițele băloase ale unor dezertori ce miroseau a mămăligă crudă și a fân uscat – fiindcă era sâmbătă și nu-i obliga nimeni să se prezinte la serviciu, muierile cicălitoare rămăseseră acasă, motiv în plus să se bucure, departe de aerul încărcat al fabricilor și-al uzinelor ceaușiste, de faptul că le era permis s-o facă lată, Mișule!!!, urlând care și cum, când înviau din morți la o zdruncinătură mai zdravănă, și clătinând iarăși din cap, ca spânzurați în cuie, după ce ațipeau.

O mână ce gesticula prin întuneric lăsa impresia că n-au murit, ci, din contră, erau în așteptarea nașului pe care-l vor pofti la o dușcă, Niet biliet!, pentru patru sau cinci halte pe lângă care urmau să treacă până s-ajungă la cea pe care o aleseseră, și la care se vor opri, înghițiți de-un ciopor de nori groși, prin care, dacă priveai atent, puteai să observi șarpele de oțel ce se târa spre marginea rurală a orașului ce se trezea ca s-adoarmă la loc.

Tăria propriilor vise pusese deja stăpânire pe ei – transpunându-i în diverse situații jenante, cu fel și fel de indivizi suspecți, întâlniți la petrecerea de la care o tuliseră, Hai, Mișule, să vezi ce plătic-o-să-prindem!, plictisiți de mutrele buhăite cu care se intersectau la bairamurile ce își schimbau doar locurile de desfășurare: un apartament cu două-trei camere, o garsonieră confort unu (zestrea soției, un dar de nuntă sau rezultatul încrederii oarbe a cetățenilor socialiști în binecuvântările Loteriei Române) și, dacă exista printre amici unul mai înstărit, câte-o casă cu grădină spațioasă, unde să se odihnească toți cei invitați. Când aveau bani, se găseau multe licori magice care să le încânte gâtlejurile, flacoane cu cireșată și vișinată, proțăpite-n cerc, de jur împrejurul diferitelor sortimente culinare, salată de boeuf, chifteluțe de curcan, ciorbă de perișoare și răcituri, printre scrumierele de ceramică, albe în uvertura dezmățului și negre la final. Și mahorcă din belșug, presărată peste papanașii de la mama-soacră și suficientă muzică rock & folk, pe magnetofon sau pe casete. Și bere rece de Mărgineni, să ne dregem mațele după atâtea bucate, dând muzica olecuțică mai încet, Mișule!, ca nu cumva să apară vreun sticlete și să ne puște o amendă. La dracu, Mișule! c-atunci să vezi ce o să-mi facă Luminița, nu mai văd eu pescuit o lună – vise comune, pe care, de și le-ar fi mărturisit unul altuia, le-ar fi ignorat imediat și ar fi trecut rapid la un alt subiect, așa cum intenționa tata, smucindu-l pe Mișu, care, tăcut și resemnat că nu izbutise să-și împace nevasta, intrase-n pat cu amanta.

După o serie de smuceli violente reuși să-l resusciteze. Îl cuprinse cu mâna, vreme-n care Mișu gângurea despre lostrița cu fălci de aur și știuca cu colți de argint, și-l trase după el, rezemându-se când de cutia cu hidrant, când de-un ortac de baltă, calmi și cu răgaz, nepăsându-le de ușa care li se închidea și li se dechidea în față și nici de meclele nebărbierite ce urcau și coborau pe lângă ei, ca pe-o scară rulantă de dimensiuni gigantești – în realitate, câteva trepte dintr-un metal perforat.

 

─ Mișcă, Mișule! își luară avânt și coborâră (gimnaști deprinși cu acrobațiile), lăsând în urmă ce-a fost, și zburară înspre stația feroviară din preajmă sau în lanul cu păpușoi de la orizont, măcar de le-ar fi păsat. Două păsări bete, scăpate din voliera ambulantă care, printr-un fluier prelung, îi părăsi și se tot duse.

 

─ Auzi apa?

 

─ Mă-sa de caras!... Îi dau cu mămăliguță la bot... Să vezi cum vine.

 

─ Vine țuicaaa!

 

─ Vine! desprinzându-se și apropiindu-se unul de altul, asemeni corpurilor astrale cu câmpuri gravitaționale egale, situate pe aceeași traiectorie.

 

─ Hai, Mișule!

 

─ ’Ne țuicaaa! călcând în picioare ciulinii înrourați ai unei dimineți ce încă nu-și arătă chipul, într-un dans hipnotic executat doar de către păsările de soi și numai în anumite condiții, mai ales acolo, printre buruienile și mărăcinii din lunca Siretului – râu aflat în vecinătate. Vine carasu’ și babușca!

 

─ Catiușca!!! uitând de griji, de probleme și de undițele pe care le pierduse-n gară la Bacău.

 

O țineau tot înainte, ghidați de olfacție, până ce s-au oprit la vederea unei pete lucioase, în care luna de pe cer (sau ce mai rămăsese din ea) se reflecta atât cât era necesar, ca să-i țină la distanță, să nu se înece.

După ce se așezară pe iarbă, Mișu începu să deznoade șireturile cu care era legat mănunchiul tulpinilor de bambus. Luă o vargă, îi puse firul cu plută, mămăliguța râvnită de caras, și-l aruncă peste oglinda apei.

 

─ Catiușca!? văzând că pluta stă culcată, ceea ce însemna că apa era prea mică sau firul dintre plumb și plută prea lung. 

 

─ A scăzut, zise tatăl meu.

 

─ Îi dau eu să pape, și scoțând montura din apă, o reglă, trăgând de plută în jos, apoi o lansă din nou.

 

─ Acu să vezi! binoclându-se într-o parte, furat de-o nălucă. Din dreapta lui, apropiindu-se de ei, se zărea un focar de lumină – Catiușca! – ce se bifurca cu cât se apropia mai tare, iar două raze ascuțite începeau de-acum să le împungă ochii.

 

Speriați, crezând că-i Miliția sau Paza Apelor, încercară să se scoale pentru a o șterge din loc. Normal că nu reușiră să se ridice, împingându-se mai mult decât să se susțină, și rămaseră cu pupilele ațintite spre cele două raze albicioase ce se transformară-n două faruri, duduiră ca un motor de dacie, trecură peste montura cu mămăligă și își continuară traseul.

 

─ Chizda mă-tii, Mișule! Chizda mă-tii, că ne-ai dus la șosea!

Iubind-o pe Vaginica

Vino lângă mine ca să-ți citesc din veacul de singurătate, cum plouă să-ți citesc, cum ninge printre noi, că de atâta vreme, ca de o mie și unu de ani, să tot fie, tu nu ți-ai mai rezemat capul de umărul meu bolnav ce te-a așteptat, pe bune, ca să vii să-ți cânt și, ca ploaia printre gene și printre sâni, să plâng șuvoi, că n-am mai lăcrimat de mulți ani, uitați cu tot cu zilele de sărbătoare în găleata cu pungă neagră, pe cojile de banane răscoapte, cum îți plac ție, moi și pătate, cu „scarlatină”, așa-mi ziceai de fiecare dată când întrebam cum de poți să le mănânci, fără s-amesteci fructul cu lapte, nucă sau ciocolată, moale și ea, cumpărată la borcan, din raftul pe care mi l-am imaginat de atâtea ori, și numai de la magazinul acela, lung și împopoțonat ca un cimitir de Maramureș,

Simplă, puțin amăruie, cu cât mai puțini conservanți, țineai la sănătatea mea pe-atunci, acum doar somnul mă mai ține, puțin și el, la fel ca tine și ca pastilele de dormit, mici și sulatice – furnici albe ce-mi vor lucra lăuntrul, milimetru cu milimetru, celulă cu celulă, fir de țesut cu fir de țesut, ajutându-mă în redevenire, în regăsirea sinelui meu îndrăgostit cândva, demult, odată, aud o mie și unu..., de sinea altui om, pe-atunci fierbinte-n ochi și-n buze arzător, cuptor de senzații, jăratec de ocnă, fluture de salivă Koch, femeie-cremator, iar eu, amprentă de sânge în ochii tăi pe care ți i-am descris de nenumărate ori, cum am putut și eu – care, adunate, dau ore multe, un an poate, un veac, de care tu ai uitat, te faci sau chiar așa e, nu știu, dar veacul fără rimă nu pare încheiat,

O știi prea bine, zadarnic te prefaci, niznaiule, te cunosc, atunci n-aveam habar, dar acum am, urâto: Te știu din amintiri, te-am avut la pat și la bucătărie, din vorbe, ți-am cântat, din gânduri spovedite mi te cunosc, nu râde din gingii!, nu râde pe ascuns!, de mine n-ai ce să-ascunzi, nu de o mie te cunosc, ci de mii, Hai, întinde-te lângă mine, pleacă-ți obrazul pe osul din umăr, lipește-ți buzele de el și-l sărută,

Atunci ți-am fost sfetnic, acum doar o umbră a celui ce-a fost sau n-a fost, nu voi ști, Dar te cunosc, te știu și goală și-nvelită, și veselă și tristă, cu toane sau delir, cu părul prins, cârlionțat în valuri, ori lins de soare sau de frig, pe când te întorceai de la muncă, serviciu sau chin și-mi spuneai că de mâine îți vei căuta altceva, că ți-ajunge, te-ai săturat, luându-mă în brațe, mințindu-mă, cu siguranță nu, că sunt al tău, tu a mea, copii ai universului ștrengar, te știam cum te știu, nu mințeai, ca să mergem să mi-o spui la ureche, în apartamentul meu, întinși, la un ceai, Te știam cum te știu, Nu mințeai,

Nu puteai, având pieptul ca piftia legănată și cu oscioare-n vârf, Când eu ți le mușcam, cum o făceam, doar eu știam, ție-ți plăcea, și-ncercam să ți le smulg cu totul din gelatina celor două cupe, dorindu-mi bețișoarele chinezești doar pentru mine, din cupe, ca pe urmă să-ți netezesc culmile, ca ale unui manechin să fie,

Râdeai și te-ngrozeai la gândul meu, și-ți făcea plăcere să-l asculți, Țipai în mușcătura mea prea aspră, nu sânge îți curgea, ci rai, Spuneai... Of, ce spuneai!?, Acum nu mai are rost, cerneala mi se usucă, caloriferul e dat la maximum și încă mi-e frig, Hai, vino și te reazemă, nu râde din gingii! Nu-ți astupa urechile cu vorbele altora, fii bună și m-ascultă, acum, ca la-nceput, te reazemă, fătucă, te reazemă îți spun, nu vreau să mă repet, de fapt, nu pot nicicum, Mi-e gura fără limbă, parcă ți-am mai zis,

De când ne știm eu ți-am ținut isonul, mai mult nu puteam, nu voiam, îmi era de ajuns, Acum e și mai și, ajuns din urmă de același veac, ca de-un cuțit prea des folosit în scriereile mele recente, Din față, ca de-o prăpastie, întâmpinat, fără scări de sfoară, bazine cu apă sau perne gigantice, umflate cu aer, ca cele pe care ne-am aruncat în ultima zi de vară, lângă pod, unde Circul Nemțesc își întinsese poalele pline cu tot felul de distracțiuni, Nu fă nazuri, pisico! Nu fă nazuri!

Iară plouă și mi-e-atât-de-greu-stomacul-fără-tine, Unde ți-s ciorbele, femeie? De mult n-am mai gustat dulceața acrită a zemurilor tale cu ardei iute și smântână ungurească, de la piață, cu șapte lei borcanul, dacă nu era duminică, Mai ții minte?

Ajungeam acasă și ne dezbrăcam în baie, neputând să mai răbdăm de pofte, eu primul, mă respectai atuncea, tu p-ormă, amândoi amețiți de capriciile creației culinare, puneai apa pe foc mare, ulterior îl micșorai, ardei și roșii presărai, cărnița o aveai deja pregătită, când mă gândesc la ele pe gură îmi pușc-un glosem, și le amestecai în fierbere, nu râde!, servindu-mi-o pe-o farfurie, puțin răcită: „Köszönöm!”

O spuneam ca să-ți fac pe plac, afurisito, mai bine mă lipseam, mergeam la fast-food sau răbdam, decât așa, în amintiri, să-ți port chipul de bucătăreasă, în colanți negri și tricou mulat, goală pe dedesubt, găunoasă piftie mecanică, cu talent gastronomic și fler de mătușă, spuneai că toate-s din dragoste, până și strânsul cearșafului, spălatul vaselor, ștersul prafului, dusul gunoiului și aerisirea camerelor, până când m-am opus, iar tu te-ai făcut că nu m-auzi, Mai bine te lăsam să-ți continui treburile, Prost am fost, Recunosc, Acum mi le fac singur,

Vezi, dacă n-am vrut să-l citesc pe Freud înainte de acuplarea noastră! Acum măcar mi le săvârșesc în liniște, Râzi, fir-ai tu să fii! Râzi, ai? Îți lucesc gingiile de-atâta  secreție, Râzi de spaimă, Poți să continui, N-am terminat... La ce oră este ora exactă?

Nu-mi mai dorm oasele, nu-mi mai dorm pauzele inimii, nu-mi mai dorm ochii, nu-mi mai dorm mie însumi de câteva zile, Iar tu râzi ca proasta, Noroc că-s în concediu, Pot să stau treaz atât cât doresc, Nici mai mult, nici mai puțin, pisico,

Unde ți-s acum fustele suprapuse menite să mă-ntărâte, colanții tăi rupți, chiloții de-o palmă și sutienele de două? Unde mi-e mintea în toată coca aceasta de fluturi salivari, turtiți și răsturtiți, în amestec cu galbenul de mușețel, ca o pastă de dinți proaspăt scoasă din cuptorul cu microunde, curățat chiar azi, abraziva pe care o foloseai și tu,

Știu, dar nu-i nevoie să te scuzi, Ai uitat? Se mai întâmplă, Oricine e supus greșelii, Da’ chiar te rog, Treci la treabă! Bucătăria te așteaptă, A ta pe viață, devotată prietenă,

Nu râde!

Să tot fii vânzător

Pentru unii intrarea într-un magazin echivalează cu pătrunderea într-o zonă fără restricții, una în care grijile dispar cu un aperitiv servit pe tavă de vânzătorul care-și face datoria: un aprod bun de umilit, de stuchit, de suduit..., un roboțel remunerat pentru a se afla mereu la cheremul fiecărui posibil client, întrebându-l până la paroxism dacă dorește să fie ajutat, cu capul plecat, mâinile pe lângă corp, nu-n față, nici la spate, ca să nu dea senzația de nesupunere, lipsă de respect sau de aroganță, zâmbind ca-n reclamele la pastele de dinți și-n revistele Martorilor lui Iehova, tutelând puradeii care au dreptul să zbiere, să alerge, să se cațăre pe scaune, să ia articolele din raft, să le ducă părinților, să le ascundă sau să plece cu ele, sub privirea părintească a lui Ce să le faci? Așa-s copiii, să plonjeze și apoi să se-ntindă pe burtă, lăsându-se ridicați doar dup-o Eu te-am făcut, eu te omor!, unde mai pui că tre’ să-l vindece pe eventualul client, să facă ce-i stă în putință pentru ameliorarea stării sale psihice, dac-a venit la shopping cu capsa pusă, vorbindu-i frumos, indiferent de tonul lui, acceptând să fie admonestat și insultat, fiindcă meseria i-o cere, Clientul nostru, Zeul nostru, ascultați-mă pân’ la capăt:

 

Intră farmazoana: tocuri înalte pe post de călcâie și-un blug strâmt în loc de piele, ea, plodul și soțul. Voia scarpe de primăvară. Ei pășteau bobocii. Văzându-mă liber, m-a abordat cu „Poți să vii să-mi arăți ceva?” I-am răspuns că Da, p u ț i n – replică utilizată de atâtea ori și lipsită de urmări neplăcute, gen neînțelegerea poantei. Nu și-n acest caz.

Ajunși în fața cutiilor, ...să-i procur o pereche de „toace” mărimea 38, m-am oprit, i-am scos articolul dorit și i l-am oferit. Presimțind ce-ar fi putut să se-ntâmple dacă-i mai stăteam în preajmă, am căutat să scap de ea (cea pe care o voi numi Paralila), îndreptându-mă spre un alt client. Rămăsesem singur pe sală, colega era în pauza de masă.

Între timp a venit casiera și a fost chemată de Paralila. Începuse să probeze. Lucrurile păreau c-o să decurgă bine. Însă am observat că „ăla mic al ei” târa după el o eșarfă și l-am rugat pe agentul de pază (căci se afla în proximitatea copilului), să vadă dacă are prețul pus (o dovadă că nu fusese cumpărată) și s-o recupereze.

Atâta mi-a trebuit. De cum am apărut cu eșarfa în mână, s-a schimbat la față, tenul i-a devenit opalescent, iar pietricica din buză a început să se miște. Sudalma ce se aglutina cu vocile celorlalți mușterii îmi era adresată (că doar aveam la piept – tăbliță de înregistrare a infractorului – ecusonul cu VÂNZĂTOR), oamenii îi aruncau ocheade de „admirație”, pantofii pe care-i încerca, fără succes, în căutarea perechii corespunzătoare, prețurile exorbitante, absența biștarilor, existența sa manelistică, un „Băga-ți-aș...” și-o „Du-te-n...” îndulcite c-o amenințare la integritatea mea corporală, îngăduite de casiera care, chicotind palid, îmi repeta să mă duc undeva „în spate” (la colțul vesel, probabil), ca elevii pedepsiți de tovarășa învățătoare – ce era să fac?

M-am retras și m-am așezat pe-un taburet. Nu puteam să înghit o asemenea nedreptate la mine în magazin.

 

─ Auzi aici, amărâtul...! Cică la el în magazin..., interveni un strașnic apărător al corectitudinii sociale.

 

─ Sunt un reprezentant al acestei filiale. Problema dumneavoastră...?

 

─ Da’ ce-i magazinu’ tău, bă? Tu tre’ să vinzi!

 

─ Și când mă jigniți...

 

─ Bă, tu tre’ să vinzi!

 

 

Resemnat, m-am dus să beau apă.

Dosarele Psi

Sunt în fața scărilor. Parterul blocului e lung și vopsit în roșu. Trei camere legate printr-un coridor înalt, peticit cu termopane – reci ca vremea de afară. În mâna stângă țineam țidula mânjită cu tuș: Conf. Univ. Dr. Sparanghel Rodica, medicina muncii, Cod: 12..., o semnătură, data, anul curent și un titlu fantezist: Bilet de trimitere pentru reevaluare psihologică, pentru stabilirea aptitudinii în relația cu publicul.

Actor de profesie, la mall – vânzând pantofi de damă bărbaților și șlapi de vară celor care merg la schi, voios când îs morocănos, zâmbăreț în plin acces de isterie, vrednic de jobul de-a plimba ursu’ de la un raft la altul, de la perete la perete, șterge praful, mătură, aranjează cutiile, fii serviabil, tachinează clienții, Trăiască politica comercianților de pretutindeni!, lasă-i să te umilească, dă-le și ce n-ai, nu chestiona prea mult, repetă placa, înghite gălușca, tu orium nu ripostezi, sus-jos, stânga-dreapta, cu palmele pe lângă corp, nu la spate, nu cruciș, nu una prinsă de alta, nu în față, veșnic surâzător... (chiar după șapte zile consecutive de calvar; în ultimele două am primit marfă și-am mutat, căsăpit de năduf, aproape întreaga sală) – aveam nevoie de-un rezultat pozitiv, în evaluarea ce urma să mi se efectueze, pentru calitatea nealterată a statutului de pantomim specializat în regiuni anatomice, apt pentru scena speculei, deci în deplinătatea facultăților mintale: parafă, iscălitură... ca la carte.

Mi-am ridicat ochii din foicică și am privit spre panoul de pe zid, ca să identific numele medicului la care fusesem „repartizat”, cu un scop ascuns, dar dibuit în minutele ulterioare apăsării pe clanță, deschiderii ușii...:

 

─ Doamna doctor Onania Negrescu?

 

─ Da, vă rog! Intrați. Luați loc.

 

Vorbisem cu dânsa mai devreme. I-am întins biletul de trimitere, s-a uitat la el, după care mi-a indicat scaunul unde aveam să stau. Dintr-o încăpere alăturată, ieși o asistentă balșoaie, ce puse pe măsuță o fișă cu linii punctate, un pix... și un verb plesnit peste ureche: Completează!, apoi mă rugă să desenez, pe-o coală scoasă dintr-un sertar, un copăcel, un copac (...așa cum te pricepi), iar la sfârșit s-o anunț.

Am anunțat-o. Un arbore impozant și-o lună profilată prin talmeș-balmeșul ramurilor încețoșaseră hârtia A4, pândind la criticul de artă care n-a schițat o iotă, ci s-a repezit asupra peisajului de iarnă, ducându-l într-o cameră a cărei ușă mi se deschidea în spate, urmând să-l analizeze conform șabloanelor discursive, împrumutate din epoci vetuste.

Trântise ușa..., schimb de vorbe..., se redeschise, sosi doctorița ce plantă înaintea ochilor mei opt cartonașe cu expresiile faciale ale unor pacienți surprinși în stări emotive diferite: catatonici, epileptici, maniaci..., fiecare cu „păsărica” lui – renumitul test Szondi. Trebuia să aleg două care îmi erau „simpatice” și două pe care le consideram „antipatice”.

Cererea a fost îngânată de șase ori, până când, ofuscată că n-am selectat câteva reprezentări feminine, doctorița s-a ridicat și a plecat, acuzându-mă (în prea-inconștientul ei parțial) de misoginism. Io – imperturbabil.

Ușa se închise din nou. Asistenta îmi puse în față niște coli scrise la computer și un soi de rebus cu Da sau Nu, înțelegând ce am de făcut înainte ca ea să trăncănească (deși i-am ascultat „breful”) și m-am apucat de treabă. Între șaptezeci și o sută de întrebări: ...14. Tare mult cred că oamenii nu mă iubesc (Da/Nu). 52. Spune sincer, când ai fost mic ți-a plăcut să chinui animalele (Da/Nu). 60. Am impresia că toți ceilalți sunt vinovați de circumstanțele în care mă aflu (Da/Nu). 77. Sunt de părere că fericirea nu este posibilă în lipsa relațiilor sexuale (Da/Nu) ș.a.m.d.

Am terminat. Ridic mâna, ...ca la școală. Asistenta se apropie, se apleacă... (mugurii ascunși sub dantela sutienului bombând halatul apretat) și își acoperă sânii generoși cu discreția cucoanelor avansate-n etate, rămase într-o inerție melancolică; apoi îmi înstrăinează fișele și-mi dă altele. Nu era musai să-mi repete.

Întrebările deveneau „intime”, unele chiar ilare. Dactilografiate greșit și înțesate cu adverbe nejustificate, făceau imposibil dialogul dintre ciracul cu ciorne și medicul erudit: ...14. Adesea, când mă pun la somn, nu pot să adorm imediat (Da/Nu). 52. De obicei simt nevoia de a sparge ceva (Da/Nu). 60. Câteodată mă copleșesc gândurile întunecate... (Da/Nu). 77. Uneori îmi imaginez lucruri rele ce aș vrea să li se întâmple indivizilor care m-au rănit (Da/Nu) etc. Un chestionar serios, nu bășcălie.

Mă uit la ceas. Fusesem trimis de la serviciu, și, chit că promenada m-a binedispus, burnița se strofocase să mă contrazică. De ce să mă întorc? Trebuia să trag de timp (scamator al tergiversărilor...), înăuntru era cald, nu mă ploua, iar cele două megére habar n-aveau ce să facă să mă simt mai „confortabil”, veneau pe rând, ba-n stânga, ba-n dreapta, în vreme ce notam, ...doreau să m-atingă – singurul mascul pierdut între săruturile lor acide, departe de roboteală și responsabilități.

După mâzgălirea ultimelor chestionare, am șters pixul de marginea bluzei, rostind cu satisfacție: „Isprăvitu-s-a”, știind cine urma să vină ca să le tălmăcească cu ajutorul foliilor transparente ce serveau ca modele de investigare, necesare evaluării psihologice, încercuind pe pagina cu coloane de Da și Nu, pe care încercuisem și eu, după cum îmi recomandase conștiința – nici bolnav incurabil, nici sănătos tun. Doar că mi se cuvenea o pauză.

Am rămas cu spatele la camera în care avea loc procedura. Așa se cerea de la cei examinați. Să stea cu spatele la medic și cu fața la perete, în lumina fluorescentă a lămpii și-n vâjâitul aparatului de aer condiționat. O fi fost gata...? Cert este c-a deschis ușa și mi-a zis s-o urmez.

Tanti pe canapea, eu pe fotoliu, brăzdat de strălucirea de absint a unei veioze cu abajur din cânepă sau iută, și cercetat cu privire la cele patru puncte „florentine” menționate-n formular, în speranța unei discuții private cu doamna (domnișoara?) psiholog.

Purta o fustă de poplin ce cuprindea coapsele zdravene și genunchi-i fini care s-ar fi văzut (pe creasta pulpelor... într-un ciorap subțire, culoare neutră...), dacă nu și-ar fi tras-o, din când în când, în jos. Piciorul drept peste piciorul stâng (îl mișca rar), având grijă să nu cadă pradă scrutării și cugetelor mele:

 

─ Spuneți-mi, domnule Andrei, de ce credeți, și v-aș ruga să-mi detaliați, că sunt atât de puține „subiectele” care vă încântă?

 

─ Cantitatea nu contează. Depinde de starea sufletească ce se-nnoiește cu fiecare secundă ce trece. Dar atâta timp cât mă fac fericit...

 

─ Ziceați că ați avut experiența unui fapt extrasenzorial. Mai precis, ați văzut și-ați simțit o ființă nepământească pe care cei din jur n-au remarcat-o. Povestiți-mi...

 

─ Am simțit că m-apasă un demon crepuscular, ce-a luat chip de slavă. Însă numai o dată, în urmă c-un an, în vreme ce picoteam. Da’ m-am trezit... Nu-i ceva grav.

 

─ Să revenim. Spuneți că sunteți „în-că-pă-țâ-nat”.

 

─ La fel îmi zice și mama: „Ești încăpățânat ca tac-tu”.

 

─ Hmm... De ce credeți că, în general, persoanele superioare dumneavoastră sunt incompetente în domeniile lor de activitate?

 

─ Fi’ndcă așa se întâmplă. Conflictul dintre generații sau, ca să pricepeți, dintre degenerații continuă. M-am luptat îndeajuns. Acum, dându-mi seama că am de-a face cu indivizi a căror faimă le deturnează intențiile și acțiunile, lăsându-i goi și rupți de realitate, mi-e silă de ei și refuz să-i compătimesc. Bașca, am renunțat și să le mai contest autoritatea. Îi miros de la o poștă... Dacă pentru distinșii dascăli doi plus doi fac cinci, să fie cum zic ei. Eu mă-ncred în judecata finală.

 

─ De-ge-ne... ce?

 

─ N-are importanță.

 

─ Mda, înțeleg. (...pe dracu’). Încă ceva! (Ce putea să fie? Știam că lăsasem... Să-mi fi scăpat...?) Din testul al doilea reiese că sunteți sceptic în privința oamenilor cu care luați contact, fie că sunt apropiații dumneavoastră, fie că-s cei pe care i-ați cunoscut recent. Concluzia ar fi că vă aflați într-o gardă permanentă, ca și când vă e teamă că-n spatele persoanelor respective (și, într-adevăr, doi plus doi fac cinci) s-ar situa altcineva, cineva care vă vrea răul. Cum comentați?

 

─ No comment. Sunt doar precaut.

 

─ Bun..., netezindu-și fusta și începând să se agite, ca să mi se dea de gol, într-o primă fază. Dar aceste precauții nu pornesc din spaimele și aprehensiunile tale interne? – a doua fază. Nu izbucnesc din interior, din moment ce nu pot să apară așa... deodată (încordându-și vocea) din exterior? – a treia fază. Nu sunt ele o cauză personală, ce te privește strict pe tine? – a patra fază.

 

─ Nu, doamnă doctor, văzându-mi premoniția concretizată. Fricile au niște cauze pur exterioare. Vă străduiți în zadar să-mi patologizați reacțiile. Mediul înconjurător are un imens cuvânt de spus în devenirile, transformările, maturizările sau nematurizările noastre, determinându-ne traseul biografic, fără drept de apel. Acest fapt a stat la baza ideologiei comuniste și a altor teorii, credințe...

 

A dat din cap în semn de înfrângere mascată, „Ok, ok”, ridicându-se, ridicându-mă, ieșind din a doua încăpere și intrând în prima, mi-am luat geaca, am salutat și pe-aici mi-e drumul, tot înainte, fără mișcări bruște, direct în brațele fatalității în care, peste o oră și jumătate, voi fi încheiat penitența, schimbat cu hainele de oraș, de om slobod, de fac ce vreau, cu mâinile în buzunare, pe ușile largi ale mallului și-n odoarea uleiului încins al langoșilor de la tonetă, copaci dezveliți, inși cu suflare de abur, vineți pe buze și articulații, care-și vor sorbi cafelele în rumoarea cetății, lungi șine metalice, frânghii adecvate pentru a stârpi molima, copii terorizați de școală, pavaje băltite, zăpadă tinoasă, adolescenți nombriliști, moșnegi febrili, bocanci stâlciți mărșăluind prin viață, țoale bufante, amploaiați conduși de beagli ce se cacă pe unde apucă, șiroaie de taxiuri, un echipaj de descarcerare, o salvare și siajul unui omăt fleșcăit.

Strada eternă și trotuarul murdar, unde noapte de noapte, ca să nu înghețe, se plimbă corul de demimondene imagologice, alegorii gracile, flori dezvoltate, petale ce își așteaptă mămăruța, sentimente complexe și exerciții pragmatice – „Vrei să facem sex?” – în dosul zâmbetelor de fațadă, pășind cu pasul înnoroiat, fie că plouă, fie că ninge, iar una (cu nădragii pătați între picioare de-o rază de lumină, ca lama unui cuțit tocit într-un viitor apropiat de juisarea țâșnită din vocația mea de binefăcător al poporului) are toate șansele să fie pictată ca o regină, și violată ca ultima cocotă.

 

Liber!

Cu dragoste (O scrisoare deschisă)

Când Iubirea s-a întrupat, luând cu ea apele de sus, pentru a ne scălda în slava sa de neînțeles pentru noi, cei pierduți în grijile apelor de jos, când Dumnezeu Tatăl și-a plecat fruntea ca să se împlinească cele de mai înainte de vremi, și când Duhul ce susține toate ne-a luminat în vederea priceperii celor ascunse, acum când îngerii și oamenii se unesc în cântul lor de glorificare a Creatorului, cerându-i să mai prelungească vremea lucrării, cu scopul de-a fi mântuiți nu doar „cei aleși”, acum când ar trebui să uităm de necazurile trecătoare și să ne unim forțele (din ce în ce mai slăbite) pentru a le da uitării în brațele Fiului lui Dumnezeu, acum când ieslea nu se rușinează să primească pe Luminătorul Lumii, chiar dacă Lumea a rămas la fel (sub vraja celui viclean), sfruntând, prin propria ei ignoranță, misterul arzător al zilelor de iarnă. Și nu numai pentru atât, ci și pentru toate nedesăvârșirile noastre, acumulate de-a lungul prea multor ani de scindare, vă transmit, pe calea internetului, sincere mele salutări și binecuvântări întru Hristos, Domnul nostru, nădăjduind la o zi fericită, pentru toți, când solzii de plumb ne vor cădea de pe pleoape și inimile de piatră ni se vor topi la auzul glasului Celui ce ne va spune: „Veniți la Mine..., veniți și moșteniți...”, la ziua cea mare a reîntâlnirii – zi ce își reînnoiește obârșia an de an, în zilele de 24 și 25 decembrie.

Cu acest prilej, al vestirii posibilității unui nou început al pocăinței, m-am gândit să vă port în rugăciunile mele și să vă rog ca și voi, la rândul vostru, să purtați pe fiecare dintre cei pe care-i știți sau pe care nu-i știți (indiferent de confesiune și naționalitate) în rugăciunile voastre, pentru o cât mai fructuoasă comuniune cu Dumnezeu și unii cu alții, de vreme ce ne-am înhămat la diversele activități de sacralizare treptată a lumii, împreună cu Hristos, de dragul lui, și nu al vreunui alt motiv, fie el justificabil în ochii unora.  

Vă aduc un îndemn la luptă, nicidecum la odihnă, fiindcă veți avea timp destul pentru aceasta în veșnicia care ne stă în față. La lupta cu voi înșivă, cea mai strașnică dintre toate luptele, la o luptă dreaptă, fără compromisuri, una care să vă țină treji până când pământul va primi ce este al lui, iar Dumnezeu ceea ce este al său, și anume ceea ce a creat în om și (în gelozia-i caracteristică) vrea să țină doar pentru El. Așadar, un război nevăzut în care să repurtați victoria.

Un îndemn special am însă pentru cei care se vor a fi călăuzele noastre în această luptă. Ați ghicit. Pentru păstori. Și-i rog, pe această cale, să nu pregete în a-i cere lui Dumnezeu sfaturile necesare fiecărei probleme, oricât de insignifiantă ar părea la prima vedere. Îi rog să nu se culce pe-o ureche, pe vreun cot ori pe vreun deget, știind că șoferul, atunci când conduce, nu are voie să ațipească. Vă îndemn la veghe, la discernământ, la înțelegere, la iubire.

Se spune că undeva, în Regatul Unit al Marii Britanii, într-o zi de duminică, în biserica goală, o singură persoană stătea în genunchi și se ruga lui Dumnezeu să adune turma risipită, ca s-o poată îndruma pe calea cea dreaptă. Afară, unul dintre localnici arunca cu pietre înspre geamurile pictate ale lăcașului. Neștiind ce se întâmplă și trezit din contemplație, prezbiterul ieși în grabă ca să vadă care era cauza zgomotelor pe care le auzise. Aflându-se în ușă și dumirindu-se despre cine și ce era vorba, îl mustră pe tânărul zevzec ce căuta să nimerească vitraliile cele mai arătoase, și făcu apel la cei ce erau de față ca să-l oprească.

Și unul și altul nu conteneau în lucrarea lor. Păstorul își continua sudalma evanghelicoasă, băiatul nu înceta din aruncatul pietrelor, iar mulțimea se strângea împrejur, mai ceva ca la interviurile televizate. Tabloul era complet.

Văzând că nu răzbește în lupta sa cu necredinciosul, îi ceru lui Hristos să-l trăsnească pe impertinent, ca să se facă dreptate și lumea să vadă atât puterea lui Dumnezeu, cât și a celor pe care El îi ascultă. Pentru că doar așa, credea păstorul, își va putea primi înapoi turma la care râvnise de prea mult timp.

Dar, nu de puține ori, ceea ce-i cerem lui Dumnezeu nu coincide cu ceea ce vrea El. Și, cu toate că mulțimea era din ce în ce mai numeroasă, iar tânărul lăsa impresia că s-a liniștit, iată că Cel Minunat (Ce lucrează prin căi necunoscute nici chiar aleșilor Săi) i-a lăsat pe toți cu gura căscată. În mod deosebit pe prezbiter.

Acesta, visând la pasaje biblice și crezând că Dumnezeu îl ascultă, zâmbea extatic. Doar c-o săgeată luminoasă îl străfulgeră pe loc, și p-ormă să auziră trei cuvinte: Scuze! Am ratat.

Așa că îl rog pe Dumnezeu să nu se mai scuze și să rateze în continuare, folosindu-se mereu de harul său pătrunzător, ca să-i atingă pe toți cei care sunt puși acolo, cu menirea de a ne povățui spre Lumina Vie a Dumnezeirii.

„Între creștini, a accepta să fii numit «părinte» înseamnă să-ți afirmi dorința de a dispărea tu însuți, de a fi golit și deposedat de tine însuți pentru ca paternitatea lui Dumnezeu să poată da curs imensei sale iubiri. Înseamnă a te recunoaște făgăduit, prin jurământ, acestei exigențe care nu reține nimic pentru sine, ci lasă tot spațiul pentru Dumnezeu” (Joseph-Marie Perrin).

O Naștere a Mântuitorul fericită vă doresc! Și nu uitați, cineva vă iubește.  

Al vostru al tuturor, de tot binele voitor

(dar ortodox doar cu numele, căci greu e urcușul Ortodoxiei)

Andrei-Codrin Bucur, Episcop peste mine însumi

†

Cine vine la Mall?

Pășește cu un calm tipic decrețeilor fascinați de belșugul de dulciuri & jucării, ce nu pot să spună dacă visează sau dacă cineva le-a născocit o farsă neinspirată, perpetuându-și din reflex siguranța motrică, de zici că și-a dat doctoratul în „știința catwalk-ului”, felină încălțată...

Suspectăm de unde vine, dar ne-a trecut pragul, așa că hai s-o primim cum se cuvine, se apropie alene, cu aerul condiționat în pletele-i blonde-cerate, tot mai aproape, cu pulpițele înfășurate-n jeanși, cu sutienul debordând de-o indecență săltăreață, aproape, simt cum mă strânge ecusonul, mai aproape, un ghimpe în plex, uitându-se înainte, semn că e stingherită și încearcă să epateze sau să nu se facă de râs..., un strop de heroină oprește timpul în loc, ea se gudură.

Căuta să impresioneze, am bunghit-o, privirea răsfrântă în interior (bárem de s-ar cunoaște), nu în exterior, cum majoritatea mușteriilor o practică atunci când doresc să-și cumpere pantofiori de sezon; ea însă nu se numără printre cei mulți – ca stejaru-n câmpie.

Și cum se cade să abordezi astfel de apariții ale unui character indelebilis, neacoperit nici de masca unui fond de ten ce amintește de șicul cutrelor preislamice, nici de poziția corpului (prea ferm, în clătinarea sa), nici de expresia rigidă a mutrei care ascunde o sclifoseală pisicească, și (nici măcar în treacăt) de mocasinii bărbătești din velur spre care se îndreaptă, absentă la diversitatea modelelor pentru nimfe, printre care pășește cu artificialitatea tigroaicelor crescute în spiritul emisiunilor lui Dan Negru?

 

─ Știți cumva unde sunt pantofii pentru femei?

 

─ Da, pițiponcimea voastră. Tocmai v-ați perindat pe lângă ei.

 

⁕

 

Îi probează de cinșpe minute, se uită la ei, apoi pe perete, caută un alt model care să-i suscite interesul, se duce din nou în fața oglinzii spălate recent (căci a fost zi de curățenie) și îi privește când dintr-o parte, când dintr-alta, poate că lumina rece a LED-urilor este de vină, Vă rog să ne scuzați, însă n-avem lumânări, se întoarce de unde a plecat, se așază pe taburet... Mâhnirea se simte în atmosferă.

Chit că nu-i vorba de vreun rest de ceapă călită, un ingredient sau preparat culinar, simptomele unei măcinări lăuntrice i se disting pe muian, ceva pare să-i fi afectat tranzitul intestinal, o enzimă, o secreție ori un gând îl supără pe bietul om. Se binoclează la ultimele două perechi pe care i le-am adus (după scurtele lui oscilări psihosomatice de du-te-vino) și, cu un aer ce mă surprinde prin franchețe, așteaptă răspunsul menit să-i astâmpere plămânii obosiți de alergat:

 

─ Pe care să-i iau?

 

I-am indicat pe cei asupra cărora meditase vreme îndelungată în fața oglinzii, fapt ce l-a mulțumit, replicându-mi că și el agrea acel model, că-l întinereau prin coloritul (la modă) ce contrasta cu vârsta sa înaintată, oferindu-i un suflu inedit, în trend cu duhul veacului, o nouă înfățișare și, prin urmare, o tărie de caracter pe care o uitase în sertărașul noptierei căpătate în dar, cu puțin timp înainte de noaptea cea mare a devenirii întru soț, unit cu persoana iubită pe cearșaful scrobit de pe alcovul evenimentelor atât de feciorelnice, încât le pierduse urma, odată cu primenirea mobilierului din dormitor; acum dădea semne că și le-ar fi amintit, ațintindu-și ochii spre sneakerșii de piele, și..., deschizându-și gura, așa cum prezbiterul își cheamă adunarea la cuminecare, spuse:

 

─ Îi iau!

 

Doar trei secunde a durat bucuria individului nevinovat de situația ontologică în care i-a fost dat să trăiască, până s-audă:

 

─ Nicule, da’ ce, ai douăzeci de ani?! Ăștia n-au niciun Dumnezeu. Îs groaznici, Nicule. Pune-i la loc, și să nu te mai văd cu ei!

 

Trei secunde până să vină „apocalipsa”, ființa plantigradă cu țâțe mici și-o burtă umplută cu venin, tunsă periuță și versată-n lupta împotriva adevărului, cea care a avut influența necesară schimbării de direcție a celui care apucase deja calea dreaptă (a fericirii), unica dintre cele o mie și una de căi ale vâslitului prin viața celor o mie și una de fizionomii ale afecțiunii:

 

─ Nu-i mai vreau – și s-a-ntors.

 

⁕

 

Merg în turmă, niciodată separat. Din dependența față de grupul din care fac parte, li se vădește clasa socială de care aparțin. De-acolo li se trage, printre altele, îndârjirea de a înainta pe culoarul principal, unul lângă altul, spre zona cu articole de încălțăminte pentru copii, unde tatăl, mama, sora, fratele, bunicul, bunica și prietena celui ce era fiu, frate, nepot și iubit se vor opri și se vor posta în mijlocul prăvăliei, blocând accesul celorlalți clienți, după cum am anticipat, și-o să-nceapă (prea târziu) să caute aiurea, amestecând lădițele de carton, adidașii hărăziți atenției celui adorat (invidiat, detestat...), saturat (și asfixiat) de gloata compactă dintru care (voia sorții) a crezut că prinde aripi pentru a...

 

─ Stai jos! Ăștia-s plac? Dar ăștia? Ce zici...? Ți-i aduc imediat.

 

O văd cum caută, năucită, un preț ce era lipit prea la vedere. Mă apropii și-o întreb dacă pot să-i fiu de ajutor în dezlegarea enigmei, ea se uită la mine, ca mai toate cucoanele senile, care n-au cui să-și verse nici aleanul și nici tribulațiile acumulate în cadrul anturajului pe care încă-l cinstesc. (Ce greu trebuie să fie când ajungi la o anumită etate, după ce-ai frecventat bisericile duminică de duminică, păresimi după păresimi, sărbătoare după sărbătoare, și n-ai învățat cum să te spovedești). Mă analizează de sus (crede că nu-mi dau seama), din cerul ei conjectural, iar, când dă să rostească Cât costă?, un alt membru al familiei (ce scotocea în cutiile din dreptul unei ghete kaki, pe vârfuri, și se holba în interior... după Elodia sau pisica lui Schrödinger) îmi răspunde în doi peri, enervat că m-am apropiat, ca și când era de la sine-nțeles, că n-are nevoie de asistență, se descurcă și singur, continuând să cotrobăiască, ridicând capacele de mucava, lăsând în urma lui un șir de cutii nearanjate. Dacă azi vom avea vreo inspecție neanunțată, știți cine o s-o încurce.

Am lămurit-o pe nană, inițiativă ce a ridicat stăvilarul din fața torentului de frustrări și muțenii forțate:

 

─ Noi, bătrânii, nu vedem... Credeam că prețul e pus... Peste două săptămâni sosește pensia, și m-am gândit... Mulțumesc, sunteți foarte...

 

M-am îndepărtat subtil.

 

⁕

 

Între timp, un cuplu ce căuta niște teniși adecvați puștiului lor m-a rugat să le facilitez... Am acceptat. E firesc – pentru asta sunt plătit. Căutând un treizeci și trei, printre cutiile de treizeci și patru și treizeci și doi, le-am propus, dac-ar fi fost dispuși, să se deplaseze... am sunat la celelalte filiale... să le fac cunoscută vestea pe care ulterior au aflat-o, că un treizeci și trei era de găsit, în caz că se grăbeau să..., deoarece celălalt magazin închidea la ora nouă, nu la zece, ca noi. Amănunte ce au succedat întreruperea dialogului de către unul dintre membrii familiei pe care încercasem s-o ajut în găsirea perechii potrivite:

 

─ Un alt patru’ș’doi? fluturând un pantof adus de la raionul de cocalari.

 

─ Nu avem. Și-am plecat să telefonez.

 

Ia ghiciți ce avea acel patru’ș’doi pe care voia să i-l schimb: o urmă de pix, cât gămălia unui ac.

 

⁕

 

Cunoașteți sintagma Black Friday? Ei nu o cunosc, iar dacă știu ceva, nu știu atât cât să nu se aștepte să le punem la dispoziție o reducere numai de dragul Negrei Vineri. Avem ofertele noastre... Plus că rabaturile comerciale preconizate pentru astăzi vizează sucursalele cu produse electrocasnice, nicidecum cele consacrate articolelor de încălțăminte. Deci, nu la noi, ci prin alte părți.

El umblă țanțoș, ținându-și soția de mână, cu nările lărgite, adulmecând (dulăi pregătiți de montă...) discountul pentru care se antrenaseră intens: planuri de viitor, o pereche, două perechi, reduceri colosale, una pentru fiecare pantalon existent în garderobă, el, nevăstuica și fiica, și cizme la discreție pentru Zeul Vânătorii, piele la preț de mușama, poate și-o curea (sau un set), turmentându-i mintea ce nu pășea odată cu el pe pardoseala sectorului de marochinărie. Pasul unei huidume bine-nfipte în principiile matrimoniale, urmat de cel al unui tată mândru de progenitura-i oacheșă, ...cremă de ghete – ea, albă.

S-a oprit într-un final ce se anunța comic, a înhățat un bocanc din vera pelle și nu i-a dat drumul timp de șapte minute, cât a durat promenada sa negustorească printre rândurile de botine cu platformă, ținând de el așa cum stimabila sa consoartă îl ținea din ochi, așteptând să se hotărască. Lângă ea, fetița lor își butona smartphone-ul, frizând o agonie facebook-istă: Îmi dă like? Nu-mi dă like. Îmi dă like...?

Soțul, cocoș de supă nobilă, și-l duse la nas și trase nițel aer, ca să descopere realitatea care (-n toate shopurile cu un astfel de profil) îi era „voalată”:

 

─ Sunt din piele? îmi adresă concomitent cu privirea circumspectă.

 

─ Da – și-și trecu iarăși pantoful pe la nas.

 

Oare ar fi trebuit să-l anunț că articolul respectiv a fost probat de atâția și atâția desculți, cărora nici nu le-ar fi strâns mâna, darămite să le miroasă picioarele?

Am tăcut. După ce a probat unul „pe numărul său”, s-a apropiat de mine și m-a întrebat:

 

─ Ce reducere am la ăștia? – un ins ce nu îndrăznește să se adreseze decât oamenilor mici, orice solicitare a unei persoane cu funcții de conducere fiindu-i interzisă de factorii de cenzură ai psihismului său „european”; că are drepturi, dar îi este frică să și le revendice (deși nu le cunoaște, doar și le imaginează).

 

─ Nici una, pricepând cu cine am de-a face, încercând să-i explic băbește, evitând o tragedie.

 

Ca în alte dăți, am avut dreptate. N-am apucat să-mi termin fraza, că s-a și întors cu spatele, ordonând să se mai cumpere un produs, unul mai ieftin, și s-a grăbit spre casa de marcat unde a fost pus față-n față cu el însuși, dând vina, incontestabil, pe mine – că nu i-am prezentat oferta.

Irascibil, a achitat și-a ieșit pe ușă. Intuise că n-avea ce să caute aici – o chestiune în legătură cu șmecheriile negoțului. Acum îi părea rău, însă n-avea pentru ce. Își achiziționase o pereche de pantofi de calitate, la un preț bun. Dar el nu voia să știe acest lucru. Cine și ce să-i mai spună? El știa destule. Le știa pe toate.