Poetaşul

diminețile când se trezea depărta cu gesturi proprii

senectuților nobiliare draperiile de catifea

își încălța șlapii cu blăniță pe care îi plescăia

pân’ la baie unde

dând drumul la apă își spăla fața lăsată și se holba

îngândurat în oglindă

examinând vaporii de apă ce i se prefirau nepăsători

pe dinaintea ochilor

„câtă tristețe” își spunea. „toate pier ca aceste

particule elementare de H₂O”

închidea robinetul și în sunetul calcaneic al șlapilor

se-ndrepta spre bucătărie zgândărea aragazul

își fierbea un ou de rață își sorbea cafeaua instant

mesteca feliile de pâine prăjită cu gem de căpșuni

und unt

apoi cojea oul cu răgaz ascultând nițică muzică

în special operă sau jazz

punea un CD sau deschidea radioul și audia

melodiile ce-l binedispuneau de fiecare dată

dându-i aripi

moment prielnic de a-și privi colecția BPT

și de a-și bifa în minte câteva volume de secol XIX

pe care urma să le citească

le admira: „ce de munți de erudiție stocați în aceste

semințe de hârtie!” ar fi vrut să scrie

dar sentimentul valorii personale îl împiedică

avea vreme „căci vremea este a mă plimba”

se-mbrăcă își trase pantofii și ieși

din bulevard își contempla casa – templu al beletristicii

și bănuia că este spionat. își aprindea o țigară

pe care o fuma atingând-o cu tandrețe de buze

chiorându-se-n jur la pupilele ațintite spre el

pornea cu pași molatici observând edificiile buticurile

și animalele străzilor fanate pe care le cunoștea

pe de rost

văzuse multe și trecuse prin și mai multe

deschidea ușa unui anticariat din centrul orașului

dădea târcoale rafturilor într-aiurea

răsfoia un roman și două jurnale

părea preocupat. cineva îl fixa prin vitrină

lui îi plăcea și voia să-l poarte pe unde o să

mai umble azi mâine și-n zilele dichisite cu hoinăreli

bramburistice însă nu total lipsite de sens  

că-n fond e vorba de viața sa

ce-și are nișele îndesate cu fleacuri ce trebuie detectate

explorate și scoase la lumină pe foaia de hârtie

de pe masa din lemn de cireș din sufrageria tapisată

cu cărți... suvenir de la părinți

cuvintele îi ies ca praful din covoare pe gură

rostindu-le cu voce domoală și le transcrie

pe coală

toți ochii din lume îl privesc pe poet

monocorde cum sună nu peste mult timp

vor fi în cartea de versuri  

o nouă pagină

Omul străzii

era cu puțin sub zero grade și s-a făcut întuneric

pășeam încordat pe trotuarul sticlos cu sabia gerului

înfiptă-n mine până-n plăsele

pe marginea străzii printre mușuroaiele de zăpadă ce

astupaseră în întregime rigolele     taxiurile încălzite

cu motoarele torcând își fumau somnul de seară

în așteptarea clienților

 

pe aleea bușteni la cotitura pieței am dat de silueta măruntă

a unui băștinaș ce stătea     strâmbat de frig și de neputințe

pe un scaun cu rotile. aproape viu cum părea nu se deosebea

de peisajul static al cartierului

 

ghemuit cu mâinile bocnă dârdâindu-i la piept lăsa impresia

că nu-i cu nimic mai mult decât un manechin de testare

utilizat deja pe un jilț electric: tremura din toate încheieturile

 

știam că sună stupid dar l-am întrebat dacă era de-acord

să meargă la căldură

putea să nu-i convină și cu ochii mijiți ca dintr-o piftie să-și

ruleze coșmarul și să nu m-audă. răspunsul a fost afirmativ

așa c-am telefonat la urgențe: nume prenume prezentarea

cazului în zece minute... speranța că se vor grăbi

epifania celor doi voluntari de pe ambulanță și a unui șofer

cu mănuși de nitril   dificila sarcină de a-l sui în dubă

până la urmă tot per pédes ținând strâns de mânerele roase

ale scaunului cu rotile

 

poarta groasă a spitalului municipal se deschise:

eu și el intrarăm primii

salvarea în spatele nostru

 

pe ușa camerei de gardă ieși o cucoană balșoaie

cearcăne grele halat alb descheiat pantalon bleu din tercot

talie înaltă ...se îndreptă spre noi cu pași repezi

 

 ̶  acesta e?

 

 ̶  acesta

 

îi luă tensiunea ceru un pahar cu apă îl întrebă dacă este

flămând iar după încheierea procedurilor îmi atrase atenția

că instituția medicală nu-i adăpost de noapte că ar fi un haos

total dacă lumea ar confunda spitalul cu serviciul de ajutor

social că situația de față mai treacă-meargă „însă data viitoare

să nu-i aduceți aici” fiindcă nu asta e meseria doctorilor

că li se-ntâmplă în fiecare iarnă... nu că le-ar fi vrut răul

„dar așa este”

 

am plecat: sabia gerului... dalbul cerului... coloana de taxiuri

mai lungă   locul în care stătuse pavat cu omăt

nu mi-am dat seama c-a nins   el habar n-avea că se apropia

crăciunul  

 

posibil să nu fi primit pătura cu care să-și învelească cioturile

pentru el nu va mai fi o data viitoare

Îmi reproşa că nu o prezint cum trebuie

că-n realitate e mai frumoasă

că are numeroase calităţi şi mult mai multe de arătat

că de ce m-am rezumat doar la câteva dintre ele?

Mă învinuia că o iubesc pentru prea puţin din ce are

iar ce are ea n-are nimenea

și că tre’ să-mi schimb ochelarii

că am înţeles atât de puţine lucruri despre ea   

că până şi omul de serviciu „ăla bătrân ce pute a usturoi”

ar fi în stare de ceva mai bun

că-i vai de capu’ meu de poet nebun că-s doar un vânător

de fuste ce nici pe alea nu le vede bine

Îi răspundeam că aparenţele înşală

iar cititorii profesionişti ştiu asta

că o mare parte din ceea ce atingem e clădită pe minciună

corpurile noastre nu spun întotdeauna adevărul

important e sufletul; e o chestiune de interior

carnea e ca o haină groasă ce ne apără de vremea urâtă

de-afară

și la fel şi cu celelalte lucruri privite din exterior

incontestabilul poate fi acolo dar e greu de dibuit  

Dar nu voia să înţeleagă şi prin urmare i-am zis:

Dacă aş fi nevoit să spun cine eşti şi ce-nsemnezi

pentru mine

ţi-aş cere să-ți înmoi sfârcul în călimara aceasta

să te apleci deasupra mesei mele de scris

peste foaia albă neatinsă de două zile

s-o înţepi apăsând atent

şi să nu-l dezlipeşti până când gurile de vărsare

ale canalelor lactifere nu-şi vor fi lăsat cerneala

pe lemnul colii de hârtie

Fiindcă aşa te văd eu draga mea că eşti pentru mine:

soarele albastru hrănitor de pe cerul propriei mele

Siberii Spirituale

ochiul care vede tot ce fac

singurul dat biologic în lumea aceasta lipsită de viaţă

punctul meu de vedere...

Aşa e bine?

Mă uit la televizor

n-am făcut-o de multă vreme

de când cu internetul...

o familie problematică... certuri apostrofări

circumstanțe cu tâlc rânjete cu vicleșug

lamentații... suspine... isterii opulente și bine’nțeles

împăcări pe final

oamenii ăștia nu dorm nu-și fac de mâncare

nu stau pe veceu

ei spun că ar avea servicii însă n-am remarcat

să fi lucrat bárem o clipă

n-au rate de plătit la bancă și nici târguieli

de făcut

o dată nu i-am surprins spălându-se pe mâini

deși zilele și nopțile la ei acolo sunt lungi

de cel puțin șase sezoane

nu ca mine unul singur și cu termenul scadent

tot mai aproape

nici nu mănâncă. trăiesc doar cu aer și alcool

în doze insuficiente

ba sughițate într-un intermezzo

de după o săpuneală zdravănă în prefața unei vendete

ba ingerate cu calm într-un respiro

dintre sunetul tocurilor de fier și explozia unui conac

de opt milioane de dolari  

de citit... mai bine mă abțin

nu că i-am văzut lecturând vreo carte

dar și modesta apariție a uneia

în această poveste grotescă cu evenimente rural-urbane

e de neimaginat. în „paradisul” lor ele nu există

eventual etichetele de pe sticlele de vin și paginile

meniurilor 

nici urmă de literatură nici urmă de cuvinte scrise

cu drag

totul e numai vorbă goală

oare așa o fi pe lumea cealaltă?...

n-am decât să aflu în episodul următor

[Când i-am auzit vocea...]

Când i-am auzit vocea pentru întâia oară

mi-am spus: Nu e bine ca omul să fie singur pe lume

Îi trebuie un ajutor potrivit pentru el

Când şi-a pus capul pentru prima dată la mine-n piept

a zis că aude cerul şi pământul cum cântă laolaltă

şi a vrut să m-ajute

Drept care în zilele ce-au urmat am înregistrat

cum am putut: ea vocea ei

eu bătăile inimii mele

Înainte de culcare

cu buza de jos lipită de reportofon

îmi citea cuvintele pe care le scrisese în ziua aceea

pentru ca eu să le ascult a doua zi

cu căştile pe urechi şi cu reportofonul ei la piept

să înregistrez dangătele inimii mele

şi să i le dau să le-asculte în ziua următoare

când avea să scrie din nou cuvinte simple

impresii şi sentinţe despre ce se-ntâmplă cu noi

cum ar vrea să fie şi cum va fi de fapt

În seara respectivă mi le şi citea

şi tot aşa şi tot aşa şi tot... aşa

până-n ziua a şaptea când

privind la toate lucrurile bune pe care le-am făcut

şi mulţumiţi de ceea ce-am putut realiza împreună

ne-am odihnit

[Te aşezi lângă mine mă deranjezi...]

te așezi lângă mine mă deranjezi ridici plapuma

și-un miros de ouă clocite îți dă de știre

că toată ziua m-am tolănit pe canapea îngurgitând

succesiv trei cărți de poezie contemporană

că afară-i frig și-nnorat și-n lirismul douămiist

poeții își taie unghiile cu lama

iar acum mă necăjesc cu cea de-a patra

și mi-e lehamite ca de-o proctoscopie

ninge într-un pururelnic ritm alb ninge plictisitor

nici fulgii de zăpadă nu ne mai bagă în seamă

frazele ei cu urme mnezice de garsonieră autohtonă

nu pot decât să-mi tulbure nosofobiile invernale

și să adeverească o dată în plus

că disimularea narcisică n-are limite

mă mir că în timp ce citesc

nu tragi de mine cum altădată o făceai

dosul tău e o roată de cașcaval ce se afundă-n saltea

nu știu ce carte joci dar ți-o joci bine

mă ling pe buze și-mi etalez dinții

îmi spui: dă-te-ncolo buchinist lacom ce ești!

suntem bolnavi

și mai zici că-mi vrei binele...

te iau de mână

ea alunecă de jur împrejurul umflăturii mele

amândoi în așteptarea unei erate pe măsură

gen „Variațiuni pe tema LANGA-BALANGA POETICA”

până una-alta o viață avem

spui tu

de ce s-o irosim pe nimicuri?

[Era noapte, târziu, întuneric...]

       Era noapte, târziu, întuneric, sfârșitul glorios al unei zile de noiembrie. Nu ninsese, nu înghețase pământul, ploua mărunt, cu picături reci, ce pișcau bălțile, iar niciunul dintre noi nu avea umbrelă. La braț, pe trotuarul larg – de-o parte clădiri noi și vechi, de-o parte mașini parcate și copaci desfrunziți – umblam, îngemănați de frig, uitându-ne pe unde o să pășim. Taxiurile, ocupate cu miile de comenzi tipice sărbătorilor de iarnă, treceau, în nori de aburi grei, pe străzile și străduțele orașului. Băuserăm ceva, aveam destule haine pe noi, și nu ne era frică să mergem singuri spre casă. Pe porțiuni peticite, ocolind ochiurile de apă, pășeam simultan de dragul lucrurilor făcute împreună. Nu știam de ce tocmai mersul pe jos, dar bănuiam că era un preludiu la ceea ce urma să se-ntâmple cu noi.

       Din când în când, spălați de câte-o perdea rece de apă, ne strângeam mai tare și ne priveam atent în ochi, pentru a fi siguri, în iubirea ce ne-o purtam unul altuia, că nu ne despărțise nimeni și nimic. Nici urmă de tramvaie la ora aceea, nici urmă de prieteni. Doar noi doi și pașii ce păreau că nu se mai termină. Mă duceam la ea pentru prima oară.

       Drumul pieptiș până la etajul trei. Pe scări. Ne-am împiedicat de oalele cu ficuși, am apăsat, din greșeală, pe soneria unui vecin. N-a ieșit să vadă ce se petrece. Am ajuns teferi la destinație. A reușit să bage cheia, am auzit un clanț! După ce-am deschis-o, nevăzând nimic, ne-am prăbușit, trup și suflet, pe podeaua din hol. Unul dintre noi a împins ușa cu piciorul. Nu ne fugărise nimeni. Eram exact unde am dorit să fim.

       Era caldă și plăcută la pipăit – mochetă nouă, făcută la comandă. A pornit a se-ntinde, împingându-se-n mine, să se dezbrace-n mișcări lascive – o mâna sus, una jos –, să respire cu sunete ascuțite și să vorbească-n dodii. Am cuprins-o, ca să nu se mai zbată, cu ambele brațe..., însă nimic. Continua să danseze cu ochii-nchiși, fredonând un cântec straniu în cuvinte nearticulate, ca-ntr-un acces epileptic.

       Iubita mea avea aripi de vultur, iar corpul i se alungise. Din celelalte încăperi au apărut – deschizându-și, prin sărituri pe clanță, ușile – pisici cu clopoțel la gât, mici și enervante, cu mișcări caracteristice animalelor de pradă. Au început să ni se lipească de corp, să se frece de noi și să ne frământe cu lăbuțele lor moi, lipsite de gheare, dând semne că n-o să plece prea curând.

       Pe ea o mulțumea această pățanie și îi venea să râdă. Voiam să mă ridic. Mi-a deschis fermoarul pantalonului și mi-a spus: „Nu, nu, băiețel!” „Te vreau acum”. Surpins, mi-am întors capul, ca să-mi însemn gura, din limbă, cu o cruce, dar atunci s-a întors spre mine, cu aripile-i insistente acoperindu-mă, și m-a sărutat. Respiram amândoi pe nas și simțeam că – prins de timoare și asediat de drăcușorii cafenii, ce mi se strecuraseră pe sub haine, călare pe mine, cu blana lor fină, ce-mi electriza pielea – își ia zborul către naltele sfere ale „plăcerilor interzise”, cum aveam să aflu a doua zi, de la mama-soacră.

       Spre surprinderea mea, dimineață, dup-un duș fierbinte și-o cafea amară, uitându-mă pe hol, n-am găsit niciun fir de păr de pisică. Motanul care-a zbughit-o printre picioarele mele când am dat să-nchid ușa de la baie era singura felină din apartament. Doar bibelourile de sticlă, cu înfățișări animaliere, pe care le șterge de praf în fiecare zi, ar fi putut spune mai multe despre-ntâmplarea de azi-noapte, dar nicidecum acest cotoi ce mirosea a vanilie.

       Astfel că – de fiecare dată când am avut ocazia să mă furișez în budoarul soacrei – am furat câte-o figurină, ca să m-asigur că, la finele operațiunilor, voi putea să dorm liniștit; și nu m-am înșelat. Acum ne culcușim până-n zori. Nici urmă de băgăreți. Doar noi doi și bezna păturii.