Nebuna de la şase

din diverse întortocheate motive se apucă şi-i înjură

pe toţi popii

satane îmbrăcate-n negru îi face

cu ştoiuri îi loveşte şi-i trimite înapoi în găoaze

câini în sutană îi numește ce aleargă după fuste

bată-vă dumnezo să vă bată!

ridicându-şi vocea într-o reverberaţie circulară

ce-i învolbură privirea

o aud îndeosebi noaptea

când sforăitul camionului de la salubritate

şi febra animăluţelor de la bloc

îmi lasă posibilitatea unei audiţii de mare

rafinament:

’tă-vă dumnezo...! că nu v-ajunge

umflându-şi vena jugulară amorţită de bătrâneţe

fiindc-a depăşit vârsta de aur oricare ar fi aia:

lăsaţi-mă să mor! se aprinde

luaţi-mă cu voi ca să mor! simţind că se forţează

cum l-aţi omorât şi pe copilu’ meu

şi se-ntrerupe   

bată-vă dumnezo să vă bată e laitmotivul

doar ploaia ce curge pe faţade mai lipseşte  

și-i trimite să sugă...

doamne fereşte să audă copiii!

deşi o cunosc ei bine

nebuna i se spune. umblă goală pe sub capot

scuipă și-njură  

curvă ce te-mbraci ca popii! jignind-o pe ştiristă    

o aud. doarme în camera geamănă

uneori îi place să dea muzica la maximum

şi-ncepe în trilu-i patologic s-o îngâne

pe rihanna

spitalul te mănâncă! îi strig

ea cântă asemenea unei fetițe  

trecându-şi voalul pe după gât

cu partenerul la braț:

’tă-vă dumnezo... şi-o pivotare

să vă bată... a doua pivotare

până ce ameţeşte şi pică-n delir

suduind cu gura-ncleștată

aspiră des spală în fiecare zi şi drăcuieşte

fără număr 

e nebună

o singură dată mi s-a părut lucidă

astăzi când a telefonat la biserică

alooo parohia șega? cu părintele aş dori

nu este? nu...

dar i-auziţi! am câştigat la loto  

da de curând şi vreau să-i dau niște bani

primiţi?

nu primiţi!? no bine...

eu voiam să-i donez un miliard

și doar atunci am simţit 

cum se bucură

De mai

Risipit din fluier cânt

Cânt un hit ce nu de mult

Mi-a rămas cu jig pe gât

După ce-am borât

Nimănui a fost să-i placă viersul ce-l aduc  

Şi chiar tu mi-ai zis să tac: „Taci că nu ai look!”

Mă uit des la sobă; plouă cu cenuşă...

Aerul sein mă strânge de guşă

Sper profilactiv să nu mă sting subit

Şi vieţii să-i pară că nici n-am venit

De pe la doişpe... cu zvelte caravele...

torpile din lemn dulce...

ape sărate pline cu scrumbii moarte

pe fund în descompunere

hrănind din pulpa lor franjurată

mamiferele acvatice

printre ancorele corăbiilor putrezinde

parâme pulverulente şi vele ierboase

care-n oricumul adâncimilor

n-au culoare nici miros

ci gust

Ca o măsură de precauţie pentru cei din casă

m-am exilat în ultima cameră

Stau aici plimbându-mi cu lesa nervilor optici

cei doi ochi mari şi goi  

Vezica îmi stă să explodeze vibrând de durere

cu fiece bob de ploaie ce-mi ciocăne pervazul 

Printre corăbiile arse apare o fată; poetul o iubeşte

Dar îi aruncă mai întâi suficiente pastile efervescente

de nepăsare 

Fătuca îşi ia zborul

Nimicul e tot nimic

Bye-bye fericire

Plictis

Deschid frigiderul: doar greaţa şi tristeţea unei duminici

Fecioarele ţipă bătrânele strâng

La finele poemului oare când mai ajung

Roţile maşinilor ce se pun în mişcare

desenează cărări de sânge

Telefonez unui prieten ca să mă revolt

În niciun caz nu acceptă  

Şi-a scos deja pantalonii scurţi

la plimbare

Albastru

îmi lansez privirea către arcele și volutele fragile

ale valurilor

tălpile de buldozer             împing nisipul 

prin ceață   sulurile spumoase ce plesnesc

la picioarele mele   îmi ciupesc fruntea nasul

și ochii   cu albastru

momentele de suspans ale stâncilor

actele violente   de    la     orizont

îmbrățișările de landă... cavalcadele marine...

inert

următoarele brațe       reliefurile sărate...

mimau despărțiri și dansuri de împerechere

câtă forfotă câte gesticulări în luciul apei

și pe suprafața aridă de pământ!

bogăția reculegerii din neantul mării

ceva plutește în spațiu și-mi stimulează plămânii

un flirt naiv și o înghețată ce se dizolvă deasupra trupului

uitat în soarele verii cretane 

cugetele se  deplasează   spre     larg

și se întorc în pântecele unui venetic

Portret la despărţire

În seara zilei cu umbrelă

Poposii lângă un soare

Se făcu că nu mă vede

Mie-mi lumina mai tare

Apoi sosi eclipsa

Aş vrea ca totul să fie un vis iar când ne vom trezi

tu să nu mai exişti eu să nu mai exist

Aş vrea să fie altfel și să nu ne mai îmbătăm

cu apa coclită a amintirilor

E aşa cum trebuie să fie: două pământuri urcate

prin forţa oarbă a destinului într-un puroi de floare

Oricât ai fi încercat n-ai fi putut să mă cunoşti

Ai fi trecut pe lângă mine asemeni unui puf

pe care nu l-aş fi lăsat să se lipească de ochiul meu

Insuportabilă ar fi fost relaţia noastră în doi

Absorbită de pupilă... culcuşită acolo...  

Credeai c-am să-ţi fiu gestaţia atâtor luni de insomnii

şi nelinişti? Crezi ce spui?!

Să te port ca pe-o comoară?... Te auzi?!

Nici nu-i de mirare că m-am gândit să te larghez 

de la înălţimea cerului şi să te las – pufoşenie volantă

să pluteşti cum îţi place ţie spre noua ta cucerire

masculină (oare-a-câta?)

şi să văd cum intri în sufletul lui – sărmanul

topindu-te ca un sugus printre dinţii umezi

ai unui câine

Nu te mai lăuda cu teorema lui Pitagora!  

Clipele sunt regretabilele roţi ale unei vieţii

descompuse-n târziu  

care au ajuns să-și deplângă spiţele rupte

Unu şi cu unu fac doi. Îmi e suficient

Lasă mâna jos! Unde te crezi?

Stai locului femeie!

Nu mai eşti clară ca apa de Borsec...

Ţi-a trecut vremea

Nu mai lucesc pe buzele tale scântei...

Îţi fac ciao-ciao cu mâna

Te las să porţi pe spinarea-ţi zveltă obezile

lunilor petrecute-mpreună. Mi-a ajuns cu pedalatul

în gol

Îmi spui că n-am cum să fiu sigur. Ba am  

Câteodată şi soarele se-ntunecă în plină zi

şi stă aşa câteva secunde...

Mă bucur că reţii ce trebuie

Şi nu n-am să-ţi mai trimit rândunici

care să-ţi cânte motăneşte la balcon 

Despre îngeri și...

Îngerii de beton dorm la umbra ciupercilor

de pânză pe scaunele de plastic ale berăriei   

S-a anunţat vreme bună

Fecioarele şi-au terminat norma de muncă la domiciliu

şi se pregătesc de plecare

Scutite de prezenţa îngerilor vor putea să se dezbrace 

şi să-şi etaleze corpurile nesăţios de bine formate

Îşi deschid revistele cu integrame şi horoscoape

şi cu privirea-nspre tinerii sălilor de fitness

nu înţeleg de ce n-au reuşit să le suscite interesul

Îngerii de beton se trezesc îşi şterg feţele în palme

beau bere scuipă la picioare și-şi aprind câte-o ţigară  

Când se trezesc scuipă din nou

și-și cadorisesc câte-o stacană 

sub ocheadele intense ale chelnerului cu cămaşă albă 

ce-i privește meditativ din spatele uşii   

Fecioarele şi-au mutat pledurile în soare 

şi-i examinează prin ochelarii fumurii

pe junii bronzaţi şi laţi în umeri care le ignoră...

pescari de sirene neinteresaţi de meduze

Cu capetele plecate-n piept salivând uşor

îngerii moțăie și visează

Ţigările li se sting  

iar de undeva din interiorul lor se aude sunetul

unui telefon  

Ei dorm în pace

Ele s-au carbonizat

Chelnerul vine şi debarasează

Convalescenţă

Privesc şi strig spre un ţărm nisipos  

Sunt mult prea indolent să ascult  

Şi să te privesc mi-e greu       

O ştii.    Nu-i nevoie să-ţi mai spun

Sunt un ins lovit de palma tandră a unui Dumnezeu

gelos

şi scăpat ca prin minune   de scobitura ei generoasă

în care m-am ascuns   înarmat cu veioza mea verde

mereu aprinsă.        Am stat acolo până-n sezonul 2

De trei ani mă tot cuibăresc      în propriile-mi vicii

de papir şi cerneluri                  înnebunit de gândul

beatificării 

ignorând semnalele colocatarilor şi ale maşinii

de poliţie ce se apropie            în valuri sonore

de filme americane          cu încasări peste-aşteptări

Încă puţin                       că n-am terminat de vorbit

O magmă psihedelică îmi scaldă tălpile

iar desfrânări pline de must            mi le înţepenesc

Picioarele-s uitate pe mal                incestuos croite

pentru o delăsare a valorilor

pornografic deslușite în curburi de şale dansante

prinse cu chingi de zornăieli acute

sunând a plumb                  și a lazaret interbelic:

„Ora mesei!”

părăsit de lumea bună a oraşelor în pădurea

domnului Eliade

ca o perlă într-o crevasă        amăgită cu privirea

de roua sleită          care  

în spatele trecutului trecut era ca ochii unei mironosiţe

Lângă pleoapa şoaptelor de codru

un dumicat de sare cântărea cât o veşnicie putredă

Ce e mai uşor de păstrat: arta de a scrie

sau orele-secunde pătate de vulva rece

a unei femei şubrede?

Nu m-ai-nţeles de la-nceput

Eu nu beau de durere eu beau de suferinţă

Şi nu aşa... la-ntâmplare ca beţivii antrenaţi

de sub blocul nostru. Nu Țuți

Eu beau din pasiunea ancestrală pentru vânătoarea

pe timp de noapte

Dac-ai şti cât de lungă n-ai mai întreba

Cât şapte nopţi de somn de ăla de-a’ tău

cu faţa vopsită-n alb de spumă de şampanie

şi cu castraveciori tăiaţi pe orbite

Şapte nopţi de luptă cu urşii şi lupii de prin tot locul

Că-n tot locul sunt animale de pradă cu suflet mare

care vor şi ele să bea de suferinţă

Ș-apăi cine le-nţelege mai bine decât pălinca

Na cumetre! Să-ţi mai treacă supărarea

Spală-ţi faţa! Nu te arăta că posteşti

Unge-ţi părul cu palmele tale transpirate

Căci şi eu sufăr... Nici nu mai am în ce să-mi înec

tristeţea

Vai ş-amar Ţuţi! Tu te gândești?!...

Așa din senin

Că şi ei sunt suflete mari şi-i păcat de Dumnezeu

şi toţi cu datorii

T u   t e   g â n d e ş t i?!...