Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

16.

Veșnicele polemici mintale. Citind din cuviosul Siluan Athonitul

 

Dacă sufletul nostru nu se va atinge de Dumnezeu, nu-L vom putea cunoaște și, prin urmare, n-o să fim capabili să-L iubim. Iar în cazul în care nu suntem în stare să-L iubim, cum Îi vom putea urma sfaturile?

S-ar zice că Iuda Iscarioteanul, chit c-a stat lângă Iisus și L-ar fi putut atinge fizicamente oricând ar fi dorit, n-a izbutit să palpeze (cu sufletul) cuvintele vii pe care le-a rostit Cel ce venise să-l salveze. Privindu-le mental, și neîncercând să le coboare (sau să le înalțe) la nivelul inimii, adică în centrul duhovnicesc al fiecărui om, a eșuat în priceperea lor, a căzut în deznădejde și apoi s-a spânzurat. Sunt unii care spun că, dac-ar fi vrut să le cunoască și sufletește, soarta i-ar fi fost alta. Ca și când inima – crema cremelor sufletului nostru – ar avea rațiunile ei, pe care mintea n-are cum să le-nțeleagă (Blaise Pascal), și pe ea ar trebui s-o băgăm la înaintare în orice analiză de ordin estetic, pur informațional sau spiritual. Dar voința noastră n-are și ea rațiunile sale, pe care voința cea divină le cunoaște, dar întârzie să ni le comunice?

Și sfântul Siluan spune ceva asemănător, și anume că cei care vor, în mândria lor, să-L cunoască pe Dumnezeu cu mintea, aceia sunt orbi și nebuni. Iar Serafim Rose adaugă că Ortodoxia trebuie să fie mai mult a inimii decât a minții. Doar că toate astea au nevoie de o perspectivă istorică și, evident, contextuală.

„Dacă pentru isihasmul practicat de Evagrie accentul cade pe contemplarea intelectuală și rugăciunea minții monologică, adică redusă la un singur cuvânt: «Iisuse» (...), alte curente isihaste, de pildă cel propus de Macarie Egipteanul, revin la o antropologie și psihologie biblică, insistând asupra «păzirii inimii»” (Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă). Deci nu ne vom supăra în caz c-am descoperit că ceea ce a spus cuviosul Siluan Athonitul pare să intre în contradicție cu ceea ce a afirmat, să zicem, sfântul Maxim Mărturisitorul: „Horeb se tălmăcește noutate și indică deprinderea virtuților în duhul cel nou. Iar peștera este ascunzișul înțelepciunii în minte, în care ajungând cineva va simți tainic cunoștința cea mai presus de simțire, în care se zice că se află Dumnezeu” (Filocalia 2, Capete gnostice, II, 74, Apologeticum, ediție electronică) sau „Mintea lui Hristos, pe care o primesc Sfinții (...), nu vine în noi ca să ne lipsească de puterea noastră mintală, nici ca să întregească mintea noastră, ci ca să lumineze, prin calitatea ei, puterea minții noastre și să o ducă la aceeași lucrare cu a Lui...” (Capete gnostice, II, 83). Pentru că tot el ne spune la punctul 81 că: „Inimă curată poate se numește aceea care nu mai are în nici un fel nici o mișcare naturală spre nimic. În aceasta venind Domnul, pentru simplitatea ei desăvârșită, își înscrie legile Sale ca într-o tăbliță bine netezită”. Sau poate că am șarjat eu greșit, iar atenția (în cele scrise de sfântul Siluan) trebuia focalizată pe cuvintele „în mândria lor”, ca și cum mintea ar fi mai sensibilă decât inima la înrâuririle mândriei.

Oricum am da-o și-am lua-o, dacă vom începe să disecăm paragrafe după paragrafe, vom ajunge să înotăm într-un compot de termeni. Așa că...

Depinde de cei care se nevoiesc cum hotărăsc să-L abordeze pe Dumnezeu. La urma urmei, ce e rău în a-L cunoaște cu inima sau în a încerca să-L contempli cu mintea? În caz că vor ajunge să-L vadă – Aleluia! Sunt sigur că Doamne-Doamne are să dea o bere fiecăruia dintre ei, pe terasa Raiului. Blondă (inimoasă) sau brunetă (mintoasă) – în funcție de alegerea lor.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

15.

Mucea care duce crucea

 

În perioada grădiniței obișnuiam să spunem așa când unuia dintre cei ce de-abia reușeau să-și lege șireturile îi curgea nasul și, din proastă educație sau ignoranță, lăsa ca zeama gumoasă a foselor nazale să i se prelingă până pe bărbie.

Aceasta se întâmpla după ce ne certam sau ne luam la bătaie. Veriga cea mai firavă ceda și instantaneu îl podideau lacrimile. Și ca să punem în evidență această „slăbiciune”, făcând-o cunoscută întregii grupe de preșcolari din care făceam parte, îl arătam cu degetul și-l numeam Mucea care duce crucea. Și mare rușine cădea pe capul celui care nu putea să se abțină și continua să scâncească.

Nu știam cine inventase această sintagmă, însă eram siguri de efectele ei. Puteai să fii copilul unui tractorist cu juma de normă, nimeni nu-ți avea treaba, dar dacă, din varii motive, îți curgeau mucii în farfurie, ăla erai. Te răstigneau cât ai fi zis Piua! Nici n-aveai timp să-ți scoți batista din buzunar sau (după caz) să-ți ridici mâneca. Degeaba sperai că n-are să te observe nimeni și îți puneai speranțele în cel mai coșcogea coleg de grădiniță. El era primul care-ți bunghea isprava și dădea sfară între copii, ca să afle toți că ești neam de traistă (slab de înger... faci pipi-n pantaloni...) sau că ai încasat-o atât de tare, încât îți plânge și nasul.

Bănuiam (conștient/inconștient – n-are importanță) că originea rinoreelor nu era una păcătoasă, ci una patologică. Fie că „greșise” cu ceva și ar fi fost muștruluit, fie că se îmbolnăvise – lucrurile erau lămurite. Problema apărea când lăsam să se vadă. Înțelegeam (într-un fel sau altul) că trăgeam după noi o cruce (deși nu ne-am întrebat de ce eram obligați s-o cărăm în spinare), însă asta nu era o înjosire, ci o chestiune general valabilă. Ceea ce nu pricepeam (lucrul cu care nu eram de acord) era ca cineva să accepte „pedagogia divină” altfel decât cu zâmbetul pe buze – pentru că-i diminua vizibil încrederea în „MÂNTUIREA” ce avea să vină. Că ne smiorcăiam prea des pentru niscaiva banalități... Că trebuia să fim bărbați (deși eram niște puțoi ce încă miroseau a scutece) și că se cuvenea să ne spălăm fețele cu lacrimi de pocăință și nu s-așteptăm să ne atragă alții atenția că ne curg mucii în castronul cu ciorbă de barabule, făcută în oala de douăj’ de litri din care eram serviți pe rând, iar după ce terminam de mâncat, recitam în cor Săru’ mâna pentru masă/ și bucătăreasa grasă.

Atunci teologhiseam fără să știm, și nu ne remarca nimeni. Acum (și să vreau să găsesc în tratatul de teologie al unuia dintre profesorii mei o fărâmă de glagore, ca să-i întocmesc recenzia pe care o vrea tipărită în revista Facultății), nici că pot. (Iar el mă tot sună să mă-ntrebe dacă e gata.)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

14.

„...de aici înțelegem dragostea lui Dumnezeu, dar și înțelepciunea Sa, pentru că, golindu-Se pe Sine, l-a îndumnezeit pe om...” – Nicodim Aghioritul

 

Golindu-Se pe Sine..., dar nu de Sine. Cu alte cuvinte, s-a smerit, deșertându-se pe sine în corpul unui „muritor”, dar n-a renunțat cu totul la slava (puterea) sa. Dacă și-ar fi lăsat deoparte forța divină, n-ar mai fi putut să facă minunile pe care le-a făcut: nici vindecările demonizaților, nici înmulțirea pâinilor, nici predicile flamboiante, nici Patimile, nici Crucea, nici învierea trupului său, nici înălțarea la Ceruri, nici șederea de-a dreapta Tatălui ș.a.

E adevărat că n-a venit cu fanfară și alai, dar când a plecat de pe Terra a făcut-o cu de la sine putere; prin urmare – ca nimeni altcineva înaintea lui. Iar asta nu-i de ici, de colo. Umilința însă l-a caracterizat pe tot parcursul vieții sale lumești. Lucrul acesta este în continuare bătut în cuie (și la propriu, și la figurat). Iar, prin această modestie firească, Fiul lui Dumnezeu a izbutit să ne izbăvească de pericolele unei morți veșnice, dându-ne pildă propria sa viață.

Așadar, nu putem fi condamnați doar pentru că am făcut sau facem apel la paternitatea noastră divină (acum, după ce Iisus Hristos s-a înfrățit cu noi), dar în cazu-n care ne lăsăm vrăjiți de această glorie ce ni se dă la naștere (unii afirmând că ni s-ar oferi la botez), cu siguranță vom ajunge să dorim mai mult și vom căuta să ne îndumnezeim singuri; ceea ce, contrar unei logici de bun-simț, este imposibil de realizat.

Mințindu-ne că suntem plini de slavă, când de fapt suntem full of shit, nu mântuim pe nimeni, nici măcar pe noi. Credem că suntem în stare să judecăm Pământul, dar acțiunile noastre sunt nelegiuire și țipăt (Isaia 5, 7, Septuaginta).

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

13.

Vineri. Rugăciunea de seară. Mâine dimineață voi merge la Almaș.

 

Există un curent teologic (sau poate e chiar gândirea oficială a Bisericii) ce opune cu vehemență senzația de bine cu senzația de rău, dulcele cu amarul, lucrurile ușor de rezolvat cu cele imposibile. O aporie scelerată, ce îndeamnă la o continuă mortificare a corpului, în favoarea sufletului ce trebuie eliberat din chingile materiei văzute. Și, pornind de aici, tot ceea ce este (adică ni se pare) frumos e (de fapt) urât, neplăcut, indezirabil.

Într-un cuvânt, este obligatoriu ca agreabilul să ne ducă cu gândul la Iad, iar suferința să ne amintească de Rai; pentru că, în repetate rânduri, plăcerile noastre sunt văzute drept urmări ale păcatelor. De parcă drumul spre Cerul Înstelat e pardosit cu instrumentele de tortură ale Preasfintei Inchiziții. Ca și când orice am face pe pământ, ar fi opera unor titireze umane ce se preumblă pe marginea unui teren accidentat, neștiind cine (sau ce) le învârte. Astfel că, focurile Infernului se manifestă prin „încântările” de zi cu zi, iar „binecuvântările” Paradisului, prin greutățile ce nu zăbovesc să apară.

Tot din vistieriile acestui curent teologic aflăm că firea noastră a decăzut atât de mult, încât nu e-n stare să suporte dezmierdările divine, ce ajung la noi sub formă de chinuri; pentru că – fiind încă terestră – simte durere în momentul în care se apropie de Dumnezeu. În caz că ar depăși starea pământească, fie ar reacționa altfel, fie s-ar mulțumi cu durerea. (Probabil că o neglijează, considerând-o un element trebuincios pentru mântuire.) Când faptul acesta va fi conștientizat, râvna spre Ideal va fi alimentată imediat. Dar dacă suntem indiferenți ne vom lovi, mai curând sau mai târziu, de psihozele acestei frici: de a sta veșnic la picioarele lui Hades; căci cui nu-i plac jubilările carnale? și cine dintre cei care-și iubesc sufletul (Ioan 12, 25) s-ar autoflagela just for fun?

E cât se poate de clar că spaima aceasta nu poate decât să ne ducă la groapă. Vorba scriitorului: „Nu există boli, ci numai conștiința lor însoțită totdeauna de hipertrofia simțului temporal” (E. Cioran).

Când în față ne stau înșirate: aici, încercări peste încercări, iar dincolo, o infinitate de cazne, mă întreb cât de tare o să ne îmbolnăvim?

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

12.

2 iulie – sfântul voievod Ștefan cel Mare & sfântul ierarh Ioan Maximovici. Seara, în rugăciunea particulară, mi-am adus aminte de cuvintele sacerdotului, de la finalul vecerniei, când am trecut prin fața lui, iar el m-a uns (pe frunte și pe încheieturile mâinilor) cu ulei din nu mai știu ce candelă: „Să te ungă și pe tine, robul lui Dumnezeu, Andrei...”

Robul lui Dumnezeu – adică să te dedai Lui din toată puterea ta, din tot sufletul tău, până la ultima suflare, până la cele din urmă firimituri de calciu și picături de plasmă.

Dacă Iisus Hristos este VIAȚA (Ioan 14, 6), iar noi, roadele mai mult sau mai puțin pârguite ale ei, probabil că fiecare strop regenerativ din interior trebuie să urce, ca să ajungă de unde a venit, și să se unească cu Cel din a cărui „coapsă” (a se citi minte) a ieșit. Dar, totodată, trebuie să avem grijă ca aceste picături existențiale să nu se piardă anapoda, fără folos.

În concluzie, se cade să ne îngrijim de picurii vitali care ies din noi, ca să nu se ducă pe apa Sâmbetei, și-apoi să ne întrebăm de ce avem pierderi de memorie.

 

To remember:

 

„Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare la statu, mânios și de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat...”, dar „atlet al lui Christos”.

„Fericitul Ioan avea obiceiul de a mânca numai o dată pe zi, noaptea târziu...”, însă ș-atunci dușmanii lui, chiar dintre preoți, încercau să-l otrăvească.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

11.

Revenind la Arsenie Papacioc și la faptul că trebuie să mărturisim drept credința cea adevărată. Cum vine asta – drept? Și cum anume – adevărată? Cine garantează ce? Și mai ales cui? Cine învață pe cine? Cine primește de la cine cateheza ce mustește de har? Și cine ne asigură că e îmbibată de har, că e cea adevărată?

Ne jucăm cu termenii asemeni unui jongler ce aruncă în aer ouă nefierte. Numai că el desăvârșește un tip de divertisment, o anumită artă, pe când noi facem omletă și nu amuzăm pe nimeni.

„Ci cuvântul vostru să fie: Da, da; nu, nu. Iar [ceva, orice] mai mult decât acestea, de la cel rău este (vine)” – Matei 5, 37. Oare aceste cuvinte au fost luate în considerare când, în vremurile „de glorie” ale creștinismului, s-au întocmit matrițele viitoarelor catihise? Dacă da, să ni se demonstreze, iar de nu – ochii la ușă și-un veloce joc de glezne. Asta așa..., ca să nu mai pomenim de Canoanele Bisericii, fie ele ale Sfinților Apostoli, ale Sfintelor Sinoade Ecumenice sau ale Sfinților Părinți. Pentru că cine – în judecata lui cu lumea – a putut fi obiectiv în ceea ce a spus sau a scris? Cine a putut să spună și cine poate să o facă acum, precum Socrate demult: „Zeul, să știți bine – el îmi poruncește acestea”?

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

10.

Știind că unii dintre Sfinții Părinți au greșit, ba au susținut idei contrare învățăturii de azi a Bisericii sau au prigonit anumiți oameni (vezi cazul patriarhului Chiril al Alexandriei, care i-a expulzat pe evrei din oraș și a dus, prin acțiunile sale impulsive și habotnice, la uciderea filosoafei neoplatoniciene Hypatia), ca să nu mai menționăm păcatele carnale (cunoscute fiind relațiile amoroase ale Mariei Egipteanca și ale Fericitului Augustin) – aceste lucruri nu pot decât să mă apropie de ei. Și nu pentru că mi-ar plăcea (evitând crimele, manifestările abuzive...) să-mi îndop sufletul cu plăcerile aparent inepuizabile ale acestei lumi (deși nu m-aș supăra, în cazu-n care aș primi dezlegare de Sus), ci prin faptul că-i dezbracă de statutul inviolabil al sfințeniei, transpunându-i în profan – făcându-i iarăși oameni.

Cu alte cuvinte: dacă ei au căzut, însă au putut să se ridice, ce mă împiedică să nu le urmez exemplul și să mă apropii – prin ei – de Dumnezeu? Din această cauză, nu înțeleg de ce viețile sfinților sunt coafate în asemenea hal, încât ceea ce a mai rămas din ei este doar o voință teleghidată din cer, o predestinare particulară, deci o erezie de toată jena.

Altfel spus, de ce poartă toți mantia standardizată a așa-zisei sacralități, ca și când nici usturoi n-au mâncat și nici gura nu le pute? Fiindcă astăzi, prin apăsarea câtorva taste și a butonului din stânga al oricărui mouse, poți afla, navigând pe Internet, destule amănunte picante din biografiile unor cuvioși/cuvioase. Dar aceste detalii nu le întinează cu nimic amintirea, ba din contră, le-o întărește, oferindu-i consistență. Numai așa îi vom putea simți pe toți acești pilaștri ai umanității la îndemâna noastră, deosebind existențele sterile (ce reies din aghiografiile periate cu enșpe mâini de cei care le-au întocmit, ca să nu ispitească – vezi, doamne – pe cineva) de evenimentele concrete. (Sinaxare și martirologii ce nu fac altceva decât să ni-i îndepărteze...) În acest fel, Dumnezeu pare să fie mai accesibil ca niciodată. Căci fără abaterile de la regulă ale celor care sunt în calendare, m-aș fi prăpădit demult.

Dar Cel vechi de zile nu s-a sfiit să li se dăruiască. Și nu se sfiește nici acum, lăsându-Se, de cele mai multe ori, în mâinile nesigure ale semenilor. O fi stând El în Împărăția cea fără cusur a Cerurilor, dar din când în când se mai scoboară și-n adâncurile iadului. Altminteri, ar fi doar un concept stilizat la infinit... de heruvimii cei cu ochi mulți și de serafimii... cu câte șase aripi.

Și se lasă capturat în dumnezeiasca liturghie, în celelalte sfinte taine și-n diversele acte ale credinței prin care putem să menținem pe pământ slava acestui Dumnezeu Personal, adică-n sufletele noastre ce nu pot fi măsurate în bani sau alte bunuri materiale. Cei care vor duce însă lupta cea dreaptă pentru mântuire vor primi talanții veșniciei, cu care să-și poată achiziționa una dintre odăile pe care Iisus ni le-a pregătit în casa Tatălui Său (Ioan 14, 2-3).

Dacă vom lupta întru adevăr cu tentațiile lumești (de vreme ce aparținem Bisericii Luptătoare, și nu uneia în care ne relaxăm cu burta la soare, văcuțe cu ochii beliți spre nirvana ecclesială a religiozității ecumenice), trag nădejde că va avea grijă Doamne-Doamne să facem ce și cum trebuie la vremea potrivită. Iar asta nu o spun pentru că astăzi am postit mai mult decât ieri, ci pentru că celălalt Noica a rostit cuvintele magice: „Ortodoxia este firea omului”.

Presimt că mâine, după o tocăniță de pui și-o cană de vin, toate acestea mi se vor înfățișa ca o poveste ordinară, pe care o voi trece cu vederea din respect pentru naivitatea autorului.