Da. Tăcerea e un compas al morții, o mare nesărată
de amintiri, o fată virgină ce se vinde pe ce poate, cum poate, cât poate, un
animal dresat să se supună, un mort cu pensie, un cerșetor al mallului, un
cântec trecut prin ani, mâini uscate, fructe necomestibile, un tramvai numit
întârziere, o plajă goală, zece unghii cu doliu dintr-o zi de muncă, trei tipi –
doar ei, întrebări, răspunsuri echivoce.
De ce s-au tăiat atâția copaci, fără ca noi, cei
mulți, să ne fi dat consimțământul la netăiere? Ce face primarul și cum va reacționa,
dacă mâine îmi voi invita prietenii fumători la el acasă? De ce își permite
să-mi reteze amintirile – copacii tinereților mele, ai părinților ș-ai
bunicilor –, intrând la mine-n dormitor (adică-n oraș) ca să distrugă ceea ce
are el mai de preț pe perioada întregii respirații, de la punctual A (începerea spectacolului) pân’ la punctul B (căderea cortinei)?
Da, chiar așa. Cum v-ați permis să-mi violați
intimitățile vernale, lăsându-le cum le-ați lăsat, și anume golite de miez și
anulate pentr-un viitor care-o să le jelească, ascuțindu-și săgețile cu surprize
ce vă vor pătrunde? Că e inevitabil, dom’le primar, ca, în ciclul compensației universale, să vi se ia echivalentul
a ceea ce dumneavoastră ne-ați luat pe ascuns, fără un duel fățiș, ca între cavaleri,
tăind copacii aceia bătrâni (da-n putere), măcelărindu-i ca pe cărnăciorii muștarnici
din farfuria pe care ați comandat-o ospătarului, feliindu-le trunchiurile nervurate,
în același mod în care v-ați tăiat, în copilărie, salamul de biscuiți de la
bunica, iar după masa de seară, pierdut între lobode, visător, cu pantalonii-n
vine, surprins în atingerea puțulicii, cu revista deocheată-n față, de băieții
mai mari, căzând, murdărindu-vă chiloții în timp ce încercați să vă sustrageți
rușinii, fricii și evenimentului ce-a urmat, când, forțat de împrejurări,
amenințat cu denunțul rural, v-ați frecat-o, sub privirile băieților, de scoarța
nucului din spatele grădinii, până v-ați rănit atât de tare, încât ați început
să înjurați Natura, blestemând copacii, florile, mirosul ierbii ș-al florilor
de păpădie, în râsetele flăcăilor cu ochi secretoși și cu gura spurcată, care
„Haide, haide!” îți spuneau, „Freacă, puișor, freacă!” îți răcneau, trăgându-te
de fălcuțe și lovindu-te peste fund, obligându-te să te-nvârți în jurul
copacului: „Bate-o!” „Freac-o bine!”, bătându-și joc de tine, baiatu’ mamei, arătându-te
cu degetul și vorbindu-te pe la colțuri de ulițe, de n-ai mai ieșit din casă cu
lunile, lăsând oile nemulse, orătăniile fără apă, calul nechezând a nespălare,
curtea nemăturată, că și bunică-ta a urlat la tine: „Băiete, ce satană te-o
apucat de nu mai ieș’ din cas’?”
Și-atunci, „Las’ că vedeți voi!” i-ai spus printre dinți, „Am să tai tăți copacii când oi ajunje
la putere. Ba am să-ncep de p-acum”, retezând nucul-femeie, continuând cu cei
din fața porții, din spatele casei și de la fântâna satului, cu pași necruțători
grăbindu-se să lumineze ulițele prin dese înclinări de copaci, încât nici morții
nu s-au mai bucurat de umbră, pângărind tot satul cu cultul tău solar.
Nu vă doare? Nu le simțiți lipsa? Nu vă apar în
somn? Nu de coșmaruri vorbesc, ci despre ființele vegetale, dom’ primar – exterminator al fotosintezei,
distrugător de priveliști estetice, iubitor de betoane, de căldură și praf,
ciufut cu toane inexorabile, de neiertat. Credeați că – venind Sărbătorile
Pascale și mizând pe-o dispensă divină – vă vom ierta? Nici vorbă. Dumnezeu
prin oameni lucrează, iar oamenii, dacă n-ați aflat încă, uită, da’ nu iartă. Așa că rugați-vă ca pomișorii
pe care îi veți planta (cât mai repede!) să crească la fel de falnic ca cei pe
care i-ați tăiat fără niciun drept, nicio jenă, nicio conștiință, considerând
că scopul scuză mijloacele. Pula! El acuză și judecă – în bătaia palelor de
soare dintr-un Întâi Mai Muncitoresc, odată cu tabloul defrișărilor din capătul
de răsărit al pontonului ce leagă orașul de insula-ștrand.
Domnule primar, chiar n-aveți suflet, inimă sau
ceva care să vă-nțepe, să vă piște, măcar că de încasat taxe sunteți al naibii
de priceput, dușman al spațiilor verzi, cu toate c-ați fost crescut la țară, nemilostiv
repezentant al conducerii centrale a urbei de pe Mureș? De șaptezeci de ori
câte șapte Rușine!, ca să-ți intre
la tărtăcuță felul în care ți se vor adresa, începând de azi, cetățenii orașului
martir, că n-ai să scapi de critica judicioasă, de scârba ce de pe-acum ți-o
poartă și nici de gândurile de rămas-bun pe care ți le adresează: „Adio, fraiere!
Ferește-te de rădăcini! Zi-le să-ți cimenteze groapa.”
Ce-i sigur e sigur, de piatra tombală ne ocupăm
noi, o vom înfige în nisipul moale din preajma Pieței Soarelui, lângă bălțile
de vomismente și-n stropii urinoși ai maidanezilor, exact cum ți-ai dorit să
fii îngropat din ziua dezvirginării tale, în soarele și-n praful cartierelor lipsite
de verdeață (Nici urmă de lobodă), sătule și ele de poruncile despotice, de
dezamăgirile de zi cu zi, de aerul sufocant al asfaltului. Cartiere dispuse să
lase uitării câteva din monstruozitățile tale, cu condiția să ne spui cine este
de vină pentru masacrul arborilor din oraș, scutindu-te de ploaia de imprecații
trimise prin poștă, în care urma să te spălăm de păcatele atâtor și atâtor ani
de nesimțiri crunte, laolaltă cu cei din camarila-ți incultă, rostindu-le
numele, în văzul întregii adunări, ca Dumnezeu să te absolve de vina ignorării
verdelui crud al primăverii, dorindu-ți, cu toți sfinții agricultori, Sărbători
Fericite și-o vară plăcută alături de cei pe care-i iubești atât de mult, dar
pe care îi privezi, an de an, de câte-un petec din dulcea verdeață urbană pe
cale de dispariție, încet-încet, ca pașii unei tăceri generale dintr-o Românie
postdecembristă de mileniul trei, pe apa Sâmbetei, în Joia Mare, cu gândul la
spânzurătoarea de mâine, printre nori de fum, când cu toții – într-un cuget ș-o
inimă, dup-o zi de muncă asiduă în folosul comunității capitaliste – vom mâna,
prin credință, ușor, dar sigur, porcii la jir.
